Două întâmplări similare, parcă trase la indigo, mi-au amintit binecunoscuta spusă a lui Sofocle: „Nimic nu se izbândește fără muncă”. Un confrate are o casă de vacanță undeva, în Oltenia. Casa nu-i cine știe ce; impresionează mai degrabă imensa curte, de aproape un hectar. Crește acolo o iarbă faină, înaltă, deasă, zdravănă, zemoasă; după fiecare coasă, se-ncarcă barem 3-4 care vârfuite. Deși primăvara n-a fost tocmai generoasă, iarba s-a săltat la mai bine de jumătate de metru, așa că amicul oltean și-a invitat vecinul la o țuică, spre pune la cale coasa dintâi. În fiecare an, nea Lae, împreună cu feciorii, tunde ograda la zero și-și ia drept plată a strădaniilor fânul de curând cosit. Afacerea mulțumește amândouă părțile: confratele își vede proprietatea toaletată, iar vecinul, care are de hrănit cai, vaci, oi, se alege gratis cu ditamai stogul. Numai că de data asta Lae pare mai puțin entuziasmat. Trage țuica, se șterge la gură cu dosul palmei și constată oftând:
- Na, că începură căldurile…
Gazda îl ispitește:
- La coasă, când veniți?
- Păi – nea Lae își scarpină chelia – ar însemna să ne complicăm.
- Cum adică?
- Uite-așa, ne complicăm. Peste Dunăre, la bulgari, caru’ de fân îl iei aproape pe degeaba, adus acasă.
- Adică nu mai vrei să…
- De ce să ne complicăm, nea Dinule?
Am fost martor la un dialog asemănător, purtat de alte personaje, în alt colț de țară – la Iași. Un doctor, fost profesor universitar la medicină, are un teren taman în buricul comunei Bârnova, mai nou posesoare a atestatului de stațiune turistică. Și aici, vecinul a renunțat la „pomana fânului”. „La nevoie – spune gospodarul moldovean – cumpăr o remorcă-două de fân, cât o să coste?” Că-i prea mare balamucul cu cositul, greblatul, întorsul, uscatul, căpițele, stogul… Așa că nici ’mnealui nu se mai… complică.
Scriu aceste rânduri taman în ziua în care Parlamentul ne-a cadorisit cu încă o zi liberă – 24 ianuarie. Nu spun că n-ar fi prilej de sărbătoare aniversarea „Unirii mici”, după cum și Rusaliile se cuvin omagiate prin ne-muncă, ba chiar și 1 mai, ziua internațională… a muncii. Am, însă, senzația că românul nu se mai satură să ceară instituirea continuă de sărbătoare legală peste sărbătoare, doar-doar s-o procopsi cu încă un prilej de meritată (?) hodină.În 1880, într-o viață de om (cu durata medie estimată, atunci, la 45 de ani) persoana muncea echivalentul a 11 ani calendaristici. În 2000, cu o speranță de viață de 72 de ani, se muncește în total echivalentul a 8 ani. Va să zică, 11 din 45, față de 8 din 72!
Deși-i la fel de actuală, formula francezului J.L. Say, care considera că progresul omenirii este strict determinat de factorii de producție – munca, pământul și capitalul (ecuație în care rolul de prim-factor îl deține, cum se vede, munca), o lehamite generalizată, mai ales în spațiul balcano-dunărean tinde să trimită la lada de gunoi a istoriei aserțiunea marxistă „munca l-a făcut pe om!” și, în locul entuziasmelor lui Vlahuță („În muncă e sănătatea, cinstea, puterea și farmecul vieții”) să instaureze negativismul lui Cioran („Munca este negația eternității”), cinismul lui Cezar Petrescu („Munca e o tristă necesitate”) ori paradoxurile cu sclipici marca Oscar Wilde („Munca este refugiul oamenilor care nu au altceva la bun de făcut”). La noi, au ajuns în admirație cei ce știu să se șupurească și să dribleze obligațiile unui loc de muncă. Șmecherul care n-are chef de trudă îl privește cu suveran dispreț pe șomerul ce-ar vrea să muncească și n-are unde. Pentru ei, „Munca te face liber!” nu-i zicerea optimistă și motivantă a lui Lorenz Diefenbach, ci inscripția mincinoasă de pe-o poartă de lagăr. Dar încă-i bine: deocamdată, 21,9% din viață este consacrată muncii. Procentual, de dormit se doarme ceva mai mult. Îngrijorează pe cineva faptul că, an de an, crește procentajul… somnului?