Nu de puține ori, angajarea în actul comunicării pune vorbitorul în fața unei constatări frustrante, și anume, că ceea ce spune este înțeles greșit. Cauzele acestei nereusite comunicative pot fi lingvistice (acestea țin de întrebuimțarea defectuoasă a codului lingvistic de către vorbitor/emițător sau de insuficiența codului însuși: posibilitățile reduse de expresie pe care le oferă limba în raport cu gîndirea) sau extralingvistice (de exemplu, apartenența vorbitorilor la medii socio-culturale diferite sau existența unei relații tensionate, de animozitate între participanții la dialog, relație care predispune interlocutorul la receptarea (intenționat) distorsionată a mesajului emis de locutor etc.).
În discuția de față avem în vedere condițiile normale de dialog, în care vorbitorul vrea ca informația semantică pe care o transmite să fie înțeleasă corect. Aceasta înseamnă că vorbitorul, la solicitarea celui care-l ascultă (dar și cînd își dă singur seama de dificultatea de receptare a propriului mesaj) face un efort lingvistic suplimentar, care constă în încercarea de a găsi modalități cît mai clare de (re)formulare a intenției sale de comunicare, astfel încît comunicarea să nu sufere. Revenirea asupra mesajului în scopul aducerii de lămuriri, de clarificări ale intenției de comunicare a vorbitorului nu este, totuși, posibilă întotdeauna (textul scris nu oferă, de regulă, posibilitatea unui contact direct, in praesentia, între emițător și receptor). Alteori, contextul desfășurării dialogului este reprezentat de un cadru oficial și/sau inhibant pentru interlocutor care, jenîndu-se să ceară lămuriri suplimentare, încearcă mai degrabă să «potrivească» ceea ce aude. În condițiile unui feed-back minim/redus sau inexistent, atenția emițătorului față de felul cum își construiește enunțul trebuie să fie sporită pentru evitarea unor neînțelegeri supărătoare.
Și totuși, diferența dintre cum ar trebui să fie și cum sînt lucrurile de fapt este o realitate stînjenitoare, accentuată din păcate, de textele mediatice (care ar fi de așteptat să ofere publicului modele de comunicare corectă și eficientă). Iată un exemplu: în cadrul unei emisiuni radiofonice din acelea care încearcă să stabilească un contact direct cu ascultătorii, un domn sună pentru a oferi o dedicație muzicală soției dumnealui și sieși cu ocazia împlinirii a treizeci de ani de căsnicie. Spicherul comentează entuziasmat evenimentul pe care-l sărbătoresc cei doi ascultători și își încheie discursul cu o urare: „Mulți ani înainte de căsnicie!” (Radio România Actualități, 20 mai 2006). Nu ne mai miră să aflăm că ascultătorul a rămas fără replică. Și oare cum ar fi putut să mulțumească pentru o urare care trezește în mintea oricui cele mai sumbre suspiciuni? De ce înainte de căsnicie? De ce nu și după? (va urma)
