Nu pricep în ruptul capului de ce articolul lui Yannick Noah a atras asemenea reacții din partea diverșilor sportivi sau antrenori spanioli. Abia asta îi face de-acum suspecți. În fond, Noah nici nu dădea cu parul, făcea niște constatări care aveau deplină acoperire. Sportul spaniol este pe un val frate bun cu tsunami. Atenție, asta nu înseamnă neapărat că sunt mână în mână cu Poseidon. Dar nici nu pot împiedica restul lumii să se minuneze, să-i invidieze sau chiar să-i suspecteze. Cine știe ce ne va rezerva viitorul?! L-am admirat ani de zile pe Agassi și după un timp a pus singur lucrurile pe tapet. Oricum, chiar și înainte de mirările lui Noah, mulți arătau cu degetul spre Barcelona, deși fotbaliștii catalani sunt departe de a fi pachete de mușchi, mai degrabă mingicari, iar academia clubului poate justifica perfect această generație, de care a beneficiat pe cale de consecință și echipa națională. În definitiv, în afară de Xavi, niciunul nu sparge tiparele la kilometri străbătuți în meci. Iar lui Xavi nu-i putem nega efortul dintr-o trăsătură de condei. De ce n-ar fi și el din stirpea Nadiei, adică unul care muncește ca și cum n-ar avea talent?! Interesant, așa cum am mai observat și în trecut, sportul spaniol feminin nu are nici pe departe același succes precum are cel masculin. Revenind la Noah, o explicație pentru deranjul stârnit poate fi și preluarea în maniera catastrofică specifică de-acum majorității presei. “Propunere-șoc”, ca să vezi, legalizarea dopingului. Chiar nu se mai poate citi un text în cheie ironică? În ce vremuri stupide trăim (ba chiar, n-avem ce face, o să și murim!)…
Nu închei fără a semnala o coincidență interesantă. Se aude tot mai des următoarea întrebare pusă cu subînțeles: cum se face că Spania, care nu era mare putere în fotbal, leagă două triumfuri la europene și mondiale? Păi cam la fel cu compatrioții lui Noah! Până nu demult, ca și Spania în ’64, și Franța se putea lăuda cu un singur titlu european, pe vremea lui Platini, în ’80. Dar uite că a venit o generație de excepție care a legat un mondial în ’98 și un european doi ani mai târziu. Uite de-aia nu legăm noi nici măcar două calificări, că nu știm nici să ne dopăm. Auzi, sibutramină!
