Mucava

Am trecut vara asta de câteva ori prin Molid și am văzut că fosta fabrică de mucava pur și simplu a intrat în pământ. Nici urmă n-a rămas din halele pe care le filmam pentru TVR în 2010, doar un rezervor-turn s-a păstrat întreg și țanțoș pe verticală: fiind în întregime din beton, nimic de furat, prea greu de demolat… Pe atunci, ici-colo, presa comenta cu amărăciune zidirile răvășite, îmburuienate și pustiite ce mai rămăseseră din bună parte a industriei românilor. Iată că s-a rezolvat: nici ruine nu mai sunt: furate cărămidă cu cărămidă, ce-a rămas s-a ghemuit sub iarbă.
După scurgerea a două secole, literații români au ratat șansa redescoperirii unei teme predilecte pe la 1800: poezia ruinelor. „O, ziduri întristate! O, monument slăvit! / În ce mărime-naltă și voi ați strălucit / pe când un soare dulce și mult mai fericit / Își revărsa lumina pe-acest pământ robit” – se tânguia Cârlova. Călinescu observa că „fiece poet din preajma lui 1800 își are ruina sa”, în care vede „de cuvinte și idei izvor.” Ca procedeu general, îngroșându-se tezist-romantic contrastul între micimea contemporaneității și magnificența vremurilor trecute, evocată prin mărturia depusă de „ale turnurilor umbre”.
Moda „ruinurilor” a răposat de mult; la mijlocul veacului trecut se putea vorbi chiar de opusul ei, doar se cântau monocord, entuziast și calp zidirea, șantierul, construcția nouă, barajul, Bumbești-Livezenii, compresorul proptit cu piciorul ș.a.m.d. Dacă onor scriitorul român catadicsea să mai și coboare din turnul de hârtie al gâlcevilor eterne, ar fi putut constata că, după revoluție, era belșug de „ruinuri” și cântăreți, ioc! S-a început cu demolările în lumea satului, unde au fost puse cu grăbire la pământ acareturile CAP-urilor, gest salutat entuziast de o gazetăriță care, sunt sigur, habar n-are nici acum câte țâțe are vaca, dar se pricepea, atunci, în 1990, să vadă în dărâmarea grajdurilor o salutară eradicare a „simbolurilor comunismului”! De parcă bietul chirpici rural era purtător de ideologie!
A urmat industria, după ce s-a constatat, de asemenea gazetărește, că tot ce, tehnic, funcționează cu folos pe aiurea n-are cum viețui și pe damnatul plai românesc. Din fabrica de cartoane de la Molid, construită în 1926, n-a mai rămas un șurubel de sămânță! Noii proprietari au vândut totul la fier vechi, restul dispărând nu se știe cum, de parcă l-ar fi înghițit pământul! Ultimul (fost) director al fostei fabrici (îl chema Chelariu și era nepot al cunoscutului cărturar bucovinean Traian Chelariu – de altfel, și asemănarea la chip era izbitoare) și-a sfârșit zilele anul trecut, așa că odată cu el s-au stins și sonurile amintirilor ce mai susurau prin lunca râului Suceava – care luncă n-a mai așteptat niscaiva retrocedări, ci s-a reîmproprietărit singură, trimițându-și decis tufarii să acopere ultimele urme ale vechilor zidiri.
De ce a fost închisă topitoria de la Molid? Chelariu îmi spunea că „fabrica nu mai funcționează fiindcă nu s-a vrut să mai funcționeze.” Aici erau 840 de locuri de muncă (foarte mult pentru o zonă de munte!) și se produceau, între altele, filtrele pentru autoturisme, locomotive, vapoare, avioane – care, evident, acum se importă. Nimeni nu mai știe că aici și-au dat sfârșitul cărți esențiale pentru cultura românilor, biblioteci întregi mistuindu-se prin anii ’50 în cazanele sale. Eram elev la Liceul din Suceava și am văzut cu ochii mei cum se cărau cu coșărcile cărțile din biblioteca epurată, spre a fi încărcate, la Ițcani, în vagoane păzite militar și trimise la Molid spre a fi prefăcute în carton maroniu și hârtie igienică. Fabrica a tocat cu egală osârdie și „Mein Kampf” în anii ’50, și „Capitalul” în anii ’90… A topit și cărțile unor Blaga, Goga, Eminescu, Maiorescu, Stere, în perioada epurării bibliotecilor de „otrava” burgheză, dar și, cât a mai funcționat după 1989, tot soiul de „Omagii”, plus tone de afișe cu chipul lui „ceașcă” regulamentar – cu ambele urechi la vedere.
Aș îndrăzni să propun așezarea unei plăci memoriale în dreptul ruinelor fostei topitorii de „maculatură”, cu un text care să amintească celor ce or să vină după noi că acolo au fost ucise și s-au preschimbat în mucava cărți fundamentale ale culturii românilor. Unică șansă pentru „ruinurile” dispărute să revină cât de cât în atenția contemporanilor. Că, altfel, nemurirea prin literatură nu-i cu putință: nici o potrivire cu tiparul străvechi. Care „soare dulce și mult mai fericit”?