„Partidul e-n toate. E-n cele ce sunt / Și-n cele ce mâine vor râde la soare…” etc.etc. Până acum, se considera că ieșeanul George Lesnea deține recordul absolut în materie de odă umilă și deșănțat gâlgâitoare închinată măreției PCR – deși strofele pot fi citite și-n altă cheie: partidul chiar era băgat în toate cele, de unde și omnipotența dictaturii ceaușiste. Desigur, nu pe ironie subtilă a mizat poetul-tipograf; deținerea recordului lingușelii trombonistice a făcut ca, mai ales generația tânără, să-l știe pe Lesnea doar sub eticheta „ăla cu partidul e-n toate”, ignorându-se ansamblul unei opere poetice onorabile, în care se cuvin incluse și excepționalele traduceri din Esenin, Lermontov, Pușkin.
Iată că și acest firav temei al pseudo-notorietății postume îi este primejduit: recente dezvăluiri publicate în presă (vezi „Cultura” din 14/15 aprilie) demonstrează că adevăratul deținător al chitanței cu nr. 1 trebuie considerat altcineva, fie și numai pentru faptul că balada-odă deșănțat omagială a fost publicată în 1948, în vreme ce Lesnea, pierzând startul, a prins rând la tipar abia în 1960. „Cine alungă mârșavii dușmani / boieri, industriași și chiaburani / Cine ridică din popor, de jos / pe omul priceput și curajos? / Cine și-a dat cei mai buni copii / Morți pentru fericirea celor vii? / Un strigăt repetat izbește zidul / ca un ecou înflăcărat: Partidul!” etc. etc. etc.
Cine credeți că-i autorul baladei? Nimeni altul decât fostul academician, fostul senator, fostul Președinte de onoare al Uniunii scriitorilor după revoluție, unul dintre cele mai erudite spirite ale literaturii noastre, senior al culturii române, comentator și teoretician al poeziei, traducător al lui Faust – Șt. Augustin Doinaș! Iar poezia din care am citat nu-i deloc singura; au fost publicate destule, toate de același calibru ideatic, dar și cu remarcabile oaze de rafinament al scriiturii.
Povestea în sine este destul de complicată; a avut circulație orală în lumea scriitoricească, au apărut ceva aluzii prin gazete, a fost confirmată cu jumătate de gură de însuși Doinaș, dar abia cercetările recente datorate lui G. Neagoe o detaliază și o susțin cu necesara argumentare documentară. Doinaș (Șt. Popa, pe numele adevărat), tânăr absolvent de facultate, era profesor într-un sat bănățean. Provenit dintr-o familie de chiaburi, se pare că nu prea avea șanse de afirmare și ascensiune, câtă vreme dosarul devenise argumentul hotărâtor. Și atunci, pune la cale o mascaradă: scrie versuri pentru un elev de liceu, care le publică sub numele lui – Ion Motoarcă. Alarmă în redacțiile publicațiilor literare: s-a ivit un talent neobișnuit, foarte tânăr (chiar mai tânăr decât avea să apară, peste ani, la debut, Labiș). Motoarcă este publicat cu onorant entuziasm redacțional, versurile forjate de Doinaș (unele anticipând metrica din „Mistrețul cu colți de argint”…) arată, formal, onorabil, dar mai departe… Motoarcă, acum student la chimie, depășise stadiul de tânără speranță și figura printre poeții români de mare perspectivă (n-a scris în viața lui un vers!). Oricâte explicații s-ar putea afla pentru gestul lui Doinaș (pariu, farsă, ripostă „a la manière de”) există un amănunt care aruncă totul în derizoriu și lamentabil: onorariile lui Motoarcă îi reveneau lui Doinaș, inclusiv premiile consistente ale concursurilor literare. În 1950, Motoarcă (adică, de fapt, Doinaș) obține locul I într-un concurs organizat la Cluj. Banii îi încasează fără să clipească Doinaș (20.000 lei, într-o vreme în care salariul mediu era de circa 500 lei).
Pe măsura impunerii ca scriitor, bietul Motoarcă devenea tot mai incomod și mai vulnerabil, nefiind în stare să susțină cea mai banală discuție pe teme literare. Trebuia, musai, retras cumva. Doinaș pune la cale alt scenariu, din care urma să iasă șifonat inamicul său personal A.E. Baconsky. (Citez dintr-un poem de Baconsky: „Trece-o zi, mai trece înc-o zi / Se ascute lupta între clase / Iar chiaburii se arat-a fi / Elemente tot mai dușmănoase” Sic!) Chipurile, Motoarcă n-a putut fi de acord cu sugestiile redacționale oferite de Baconsky și, motivând că „n-are de gând să primească lecții de la un poet mai puțin înzestrat ca el”, se retrage… din literatură. Ce comedie! Toate ipotezele menite să explice comportamentul lui Doinaș au fost până acum invocate – mai puțin buna credință (în ceea ce scria). Nu-i de ignorat: era foarte tânăr, vremurile, tulburi, comunismul românesc încă nu-și dăduse total arama pe față, mai exista speranță, stăruia confuzie, propaganda lucra cu motoarele în plin… Oricare ar fi explicația, nu-mi va putea clinti un milimetru din respectul ce i-l port intelectualului Doinaș. Întâi de toate, opera contează. Jos pălăria!
… Și uite-așa l-a pierdut literatura română pe marele poet Motoarcă!
