Motive de divorț acceptate de Biserică

Motivele de divorț admise de legile de stat și cele admise de legile bisericești s-au deosebit și se deosebesc și ca număr și după greutatea pe care le-o acordă o legislație sau alta. Numărul acestor motive a fost foarte mare și uneori s-a mers la specificarea în amănunt a motivelor de divorț, atât prin legile de stat, cât și prin cele bisericești.
Legislația Bisericii ca și practica vieții bisericești n-a stabilit niciodată o listă determinată sau precisă de motive de divorț. Ea s-a orientat în aprecierea motivelor de divorț în primul rând după normele sale cu caracter religios și apoi după normele stabilite de Stat în diverse epoci, pentru admiterea divorțului.
Mai întâi, Biserica a admis divorțul pentru un singur motiv și anume pentru acela pe care îl socotește ca atare și Mântuitorul însuși: și anume adulterul. În cazul acestuia, despărțirea căsătoriei nu întâmpină nici un fel de greutate sau împotrivire din partea autorității bisericești. În cazul altor motive însă, care puteau fi oricât de grave, Biserica s-a împotrivit întotdeauna divorțului, ținând la trăinicia căsătoriei, după cuvântul Domnului că: «ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă» (Mat. 19, 6), și după cunoscutele rostiri ale Sf. Ap. Pavel: «legatu-te-ai cu femeia, nu căuta despărțirea» (I Cor. 7, 27) și apoi: «celor căsătoriți, nu eu, ci Dumnezeu le poruncește: femeia să nu se despartă de bărbat» (I Cor. 7, 10).
Cu toate acestea, Biserica având misiunea ducerii la îndeplinire a scopului său și având și puterea de a rândui astfel de mijloace sau norme prin care ori să servească mai bine statornicirea unei bune rânduieli în viața Bisericii, ori să evite tulburarea și păgubirea acesteia, a găsit necesar ca și în materie de divorț poate stabili o serie de norme noi în scopul de a evita unele consecințe grave în cazul menținerii căsătoriilor care nu-și mai pot atinge scopul și care primejduiesc de-a dreptul atât viața fizică, cât și cea morală și religioasă a soților, a unei familii, sau chiar a mai multor familii, influențând în chip negativ și societatea bisericească pe o rază destul de întinsă. De aceea pornind de la constatarea că divorțul se admite de către Mântuitorul numai pentru un act grav care a fost asimilat în efectele sale cu moartea morală și socotind că mai există și multe acte care pot provoca moartea morală a unuia dintre soți, precum și unele care pot provoca moartea religioasă, iar altele moartea civilă a unuia dintre soți, cu efectele lor negative asupra întregii familii și asupra obștei bisericești în genere, pe cale practică ca și prin anumite hotărâri, unele originare chiar din epoca apostolică, s-a admis pronunțarea divorțului bisericesc pentru mai multe categorii de motive asimilate cu moartea, adică socotite că ele produc efecte asemănătoare cu moartea fizică, deși nu identice cu aceasta și că precum prin aceea încetează legătura căsătoriei, tot așa și acestea pot impune în unele cazuri încetarea legăturii matrimoniale.
Urmând acest mod de a privi lucrurile, motivele de divorț admise de Biserică pot fi grupate în următoarele patru categorii: motive care provoacă moartea religioasă; motive care provoacă moartea morală; motive care provoacă moartea fizică parțială; și motive care provoacă moartea civilă.
Motivele din prima categorie, adică acelea care provoacă moartea religioasă sunt următoarele: apostazia, erezia și ținerea la botez a propriului fiu.
Motivele care provoacă moartea morală sunt următoarele: alienația incurabilă, crima, avortul, atentatul la viața soțului, osânda gravă din partea duhovnicului care se dă pentru păcate foarte grele, cum sunt cele strigătoare la cer, adulterul, boala venerică, silirea la acte imorale, refuzul conviețuirii conjugale, și părăsirea domiciliului.
Motivele care provoacă moartea fizică parțială sunt: neputința îndeplinirii îndatoririlor conjugale sau impotența, boala grava incurabilă și contagioasă (lepra etc.).
Motivele mai importante care provoacă moartea civilă sunt: declararea unui soț ca dispărut, anularea unei căsătorii prin hotărâre judecătorească, călugărirea și alegerea de episcop.
Pentru aprecierea motivelor de divorț și pentru admiterea lor și deci pentru pronunțarea divorțului în viața de stat au competența instanțele judecătorești. În țara noastră această competență o au judecătoriile și tribunalele județene.
În Biserica noastră, de la încetarea competenței instanțelor bisericești pentru chestiuni matrimoniale, desfacerea legăturii de taină sau divorțul bisericesc se pronunță prin hotărârea episcopului eparhiot, pe baza cererii celor interesați, însoțită de actul doveditor al obținerii divorțului civil, în conformitate cu art. 90 lit. 1 din Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Romane din 1949.
În legătură cu modul în care se pronunță divorțul și cu formele care trebuiesc îndeplinite pentru obținerea lui, s-a pus mai demult în discuție necesitatea revenirii la unele rânduieli care au fost abandonate pe nesimțite și în speță necesitatea revenirii la pronunțarea divorțului printr-un act al episcopului care să însemneze de fapt dezlegarea legăturii de taină dintre persoanele care cer să fie despărțite, pentru că fără o astfel de dezlegare, divorțul bisericesc nu are decât caracterul unei îngăduințe sau toleranțe a separării conjugale a celor ce divorțează, iar nicidecum caracterul de act prin care căsătoria existentă anterior în chip deplin, și legal și religios încetează să mai existe de la data pronunțării divorțului. (Dreptul Canonic Ortodox)