În structura intimă a democrațiilor occidentale, pe parcursul a mai multor secole, alternanța la putere s-a impus ca o regulă acceptată a „jocului politic”, ca o stare de normalitate în limitele statuate de legea fundamentală a unei țări. Actualul demers al PSD și/sau al domnului Traian Băsescu apare, deci, ca fiind realmente firesc și poate chiar clarificator; el se înscrie în logica disputei politice, a alternanței la putere, a pluralismului de opțiuni. Nu atât inițierea moțiunii de cenzură de către PSD pare a fi lipsită de fundament, fără o alternativă pragmatică, cât implicarea Președintelui României în a manipula această situație, apelul domniei sale la „cei 322” parlamentari „negativi”, disocierea conducerii PD de foștii săi miniștri, consultările dintre PD și PSD-ul „nereformat” etc.; altfel spus, atunci când interesul partinic impune, reproșurile de „instrumente infame” pentru „alții” în trecutul apropiat, devin arme perfecte în disputa politică de astăzi. Totuși, maniera în care a fost inițiată moțiunea sfidează logica elementară, sfidează raționamentul individului obișnuit, întrucât nu conducea către nicio alternativă pragmatică, realistă; implicarea deliberată într-un anume tip de „ecuație” riscă a cădea în derizoriu dacă nu este dublată de o suită de „mutări de șah” ce prefigurează soluția acelei ecuații, aspect ignorat totalmente de domnii Geoană și Băsescu.
În măsura în care acceptăm ideile lui Niccolo Machiavelli, formulate cu circa cinci secole în urmă, înțelegem că scopul competiției politice rezidă în consolidarea statului de drept și nu în exploatarea/generarea unor tensiuni, dispute, scandaluri, crize etc.; același gânditor a impus ideea că politica este imorală prin însăși natura ei și că decizia politică este adeseori lipsită de logică, pentru că interesul individual este sau ar trebui să rămână subordonat celui colectiv; totuși, din perspectiva deciziei individuale, lipsa fundamentului logic poate antrena consecințe catastrofale. Aceasta întrucât orice structură organizatorică din societatea modernă, inclusiv în cazul unui partid bine structurat precum PSD-ul, în lipsă de viziune strategică și raționament profund la vârful „piramidei”, va eșua mai devreme sau mai târziu. Așadar, raționamentul logic, fără implicare afectivă, arată că în viitorul predictibil PSD-ul va fi marcat de lupte interne ce vor conduce, foarte probabil, la „fragmentarea” sa în trei sau patru grupuri; acest lucru nu este previzibil până la alegerile europarlamentare, însă probabil imediat după acest moment.
În ceea ce privește alegerile pentru PE, același raționament non-afectiv arată că momentul 25 noiembrie ar trebui privit ca o veritabilă „moțiune” pentru toate forțele politice din România; iar acest tip de „test” nu lasă prea multe alternative pentru partide, ele vor exista sau nu funcție de votul politic decis de electorat, întrucât rămâne indiscutabilă perspectiva României ca parte a Statului Federal European. Din acest unghi, amintim că inclusiv Europa, după secole de confruntări, crize, dispute și granițe, a optat pentru a construi „ceva ” prin negociere și compromis: UE a devenit a prima putere economică a lumii, devansând chiar SUA, noul Tratat Constituțional al UE va fi aprobat la summitul informal de la Lisabona, sondajul German Marshall Fund arată că aproape 90% din cele 500 milioane locuitori susțin consolidarea politicii externe a UE etc. Impunerea României ca a șaptea voce politică în UE rămâne o iluzie fără un compromis politic intern, întrucât economia românească rămâne dependentă de decizia macro, iar aceasta este, prin definiție, o decizie politică; șansa construcției unei economii puternice, pe parcursul următorilor ani, dependentă de mecanismul instituțional UE, poate să fie ratată în lipsa compromisului politic intern; într-o atare ipostază, prețul va fi plătit de cele 22 milioane de locuitori.
La o primă abordare, alături de PSD, notabil bulversat, pare a se localiza și PD-ul, condus de dl. Traian Boc; fără ideologie, strategie, structuri sau viziune, PD-ul rămâne preferat în sondaje, însă cheia evaluărilor realiste se află în întrebarea „Pentru cât timp?”; într-o poziție deloc confortabilă va rămâne să funcționeze și actualul Executiv, minoritar în Parlament, deși sunt puțin probabile alte moțiuni propriu-zise; este de predicționat o acalmie relativă în „jocul” strict politic intern, dublată de focalizarea strategiilor pentru momentul 25 noiembrie; moțiunea fără alternativă a eșuat, dar întrebările/scenariile vor continua în diverse planuri. Apreciez că viziunea, organizarea, profesionalismul și unitatea echipelor de management politic vor fi factorii determinanți în poziționarea partidelor pentru alegerile la PE; exprimând un vot strict politic, electoratul român va decide cine și cum este chemat să reprezinte România în mecanismul decizional al UE; simplist, s-ar putea spune că Bruxelles este prea departe de Nord-Estul României, însă prin același vot electoratul decide, fie și informal, cine și cum ar trebui să direcționeze integrarea economiei românești în spațiul comunitar, iar prin aceasta va decide puterea economiei românești din următorii doi sau trei ani.
