În șirul de evenimente memorabile prin care fotbalul nostru, în lipsa fotbalului, se afirmă parcă tot mai frecvent și mai apăsat (și doar în registru comic) alaltăieri s-a mai produs unul care umbrește, definitiv putem zice, toate capodoperele umanității, inclusiv producțiile literare ale lui Caragiale ori Ilf și Petrov sau cele cinematografice ale lui Chaplin ori Mel Brooks: egalul scos (să recunoaștem: după o aprigă discută) de Dinamo de la București în fața propriului satelit, Astra din orașul lui Caragiale, că tot veni vorba. Dacă ar fi să căutăm totuși și un nod în papura acestei performanțe de-a dreptul halucinante, atunci ar trebui să facem o trimitere scurtă la precedentul creat de Steaua (că doar nici asta nu-i mai proastă!) tot prin zonă, la Buzău, nu cu mulți ani înainte, când autorul golului egalizator al glorioasei echipe locale, în secundele următoare reușitei, în loc să se bucure ca tot omu’, rămăsese înfipt cu crampoanele în locul crimei și cu privirea (fixă rău) ațintită, cred, către Vulcanii Noroioși ori Pleșcoi, celelalte puncte de atracție turistică din zonă până la apariția acestei a 18-a minune a lumii, 18 fiind din păcate un loc retrogradant.
Cum ziceam, Dinamo nu se poate lăuda nici măcar cu unicitatea realizării, Steaua devansând-o cu ani. La măiestria artistică însă, o surclasează, fiindcă nu-i de colo să-ți fure două puncte o echipă la care joacă 6 din jucătorii tăi. (Sandrinho, exact cum îl știm cu toții, se va fi repezit deja să taie 6 și să mă corecteze punând în loc 5. Eroare!) De fapt, în acte, doar 5. Numai că, dragi cititori și Sandrinho, pe Moți cui l-ați lăsat!? A fost mai „astral” (sinonim: aerian) decât toți jucătorii Astrei la un loc, inclusiv ăia 5 dați de proști acolo și care, așa proști cum or fi, au fost egalii deștepților de la Dinamo. Iar pentru că la noi (și numai la noi) tot prostul trebuie să se dea deștept, n-au stat locului nici antrenorii: panarama de italian al Astrei a găsit el cheia eliminării suspiciunilor de blat și l-a lăsat pe tușă pe Babicu’, aducând în loc pe unul care nici nu s-a antrenat de-o săptămână, nici n-a stat în poartă de-o viață! Dincolo, Țânțaru’, că nici el nu-i mai prost!, a găsit întocmai și la timp explicația pentru cel de-al 479-lea autogol al lui Moți: „El a pus picioru’ bine, da’ i-a sărit mingea nasol!”. Tare Țânțaru’, nu? Mai ales că exista, ipotetic, și varianta nefericită: mingea să vină bine, dar să fi pus Moți piciorul nasol, preț de-o entorsă. Cu Moți se petrece o confuzie: ăi’ de la Dinamo l-ar vinde pe preț de „galactic”, iar el, săracu’, e doar „astral”. Cu dovezi.
