Moșucul protezat

Ceață. Umezeală. Întuneric. O dimineață tipică de toamnă mohorâtă, într-o țară în ton cu vremea. Toate condițiile pentru ca afecțiunile cronice să decompenseze. Toate premisele pentru zeci de viroze care, ce să vezi?, iar vor bloca urgența la spital. Sunt trei locuri în care poporul ăsta dă năvală așa ca hunii. La spitale, la supermarketuri și la moaște. Nimic nu poate sta în calea hoardelor.
De trafic ce să mai vorbesc? Sunt zile în care parcă își dau întâlnire toți bezmeticii. Marea majoritate a populației nu știe să treacă strada, nu știe ce înseamnă politețea, atât în trafic, cât și în societate. Sunt mulți care habar n-au pe ce lume trăiesc, dar ei au opinii. Au drepturi. Stau cu mâna întinsă așteptând ca statul doar să le dea. Sigur. Păi degeaba vin tot felul de decidenți pe la televizor și explică ei cum va curge lapte și miere? De la anul, bineînțeles. Până atunci, mai luați niște taxe. Ăștia care aveți afacerile la vedere și sunteți suficient de proști încât să munciți. Mai luați niște scumpiri la orice. Ați adus tigăi din Germania? Nu-i problemă. Umpleți străzile cu tot felul de hârburi că apoi reintroducem noi taxa, cică de mediu, și vă ardem iar. Japcă la buzunarele populației. La asta se reduce „cârmuirea țării”.
Meditez la toate astea în timp ce îmi fac curaj și nervi, căutând răbdare pentru a începe o nouă zi la cabinet. Lucrez cu populație îmbătrânită, cu tot felul de probleme de sănătate. Bătrânii care au construit România asta de care ne batem joc în fiecare zi. Parchez în fața dispensarului. Câteva frunze se iau după mine. Cândva erau singurii mei prieteni. Intru. De la stomatologie se aude o voce stridentă și zgomot de palme.
– Dă-i mai tare! Nu vezi că nu se trezește?
Da. Încă un zmeu care a leșinat la dentist. Bag capul pe ușă, curios dacă manevrele de reanimare au dat roade. Omul s-a trezit din leșin și privește buimac în jur.
– Să vă ajut? întreb.
– Nu e nevoie. Ne-am descurcat.
. Tot timpul ne descurcăm în țara în care toată lumea dă din coate cum poate. Să se descurce cu ce are. Mă îndrept spre cabinet. Mă așteaptă multă lume. Primul pacient e un bunic. Îl știu tare de urechi așa că fac anamneza cu ton ridicat. Ca de obicei. Dau să mă apuc de examenul clinic general.
– Vă rog să vă dezbrăcați! Urlu eu. Să fiu sigur că mă aude.
Sincer să fiu, mă cam doare gâtul de cât m-am forțat la prima oră. Moșucul se uită la mine și îmi spune calm.
– Dar de ce țipați așa? Aud foarte bine. Am aparat auditiv nou și am și baterii la el.
Minunat început de zi. Tac și îl privesc. Aparatul e unul dat naibii. Mic. Fiziologic. Abia se vede. Ce ți-e și cu tehnologia asta.