Moștenirea latină a Bisericii în primele veacuri

Dacă în secolele IV-V, Răsăritul era preocupat intens de problematica hristologică, socotind-o drept una de actualitate, în Occident, cu precădere la Roma, se dezvolta mai mult o teologie a Crucii. Așa se face că, abia în 451, la Sinodul de la Calcedon, Sfântul Leon cel Mare intervine decisiv în controversele privind „Întruparea Cuvântului”, evidențiind preocupări adânci pentru hristologia din Cetatea Eternă.
Sfântul Leon cel Mare se evidențiază după 433 în contextul ereziei lui Eutihie, de la care a ieșit erezia despre o singură fire a Mântuitorului, numită monofizitism. „Accept din două naturi, dar n-accept două naturi”, spunea ereziarhul (ACO, II, 1,1, 120, 14). „În această perioadă, notează IPS Părinte Mitropolit Irineu Popa, în Occident, pe scaunul de la Roma a fost ridicat Papa Leon, care, în timpul disputei cu Nestorie, era un simplu arhidiacon. El este acela care a cerut Sfântului Ioan Casian un aviz hristologic asupra ereziei nestoriene. De această dată, Leon a intervenit de manieră decisivă în disputa hristologică” (Iisus Hristos este Același …, pp. 419-420).
Contextul teologic
Odată cu răspândirea scrierilor sale, erezia lui Nestorie a început să genereze îngrijorare în întreaga Biserică. Primele reacții au venit din Alexandria, acolo unde se afla Sfântul Chiril al Alexandriei, cel mai înverșunat combatant al ereziei nestoriene. Biserica din Roma a înțeles de îndată această problemă și Papa Celestin (10 septembrie 422 și 27 iulie 432) l-a susținut pe Sfântul Chiril împotriva lui Nestorie. Astfel, în vara anului 429, sfântul a trimis prin legarul Posidonius o documentare completă asupra ereziei nestoriene, cuprinzând: scrisorile sale, predicile lui Nestorie și alte extracte, îndemnând să fie traduse în limba latină spre binele poporului. Înainte de a primi această corespondență, ajunsă la Roma în jurul anului 430, Celestin aflase despre erezia nestoriană din alte surse. Ar fi vorba aici despre Marius Mercator, care se afla și el la Constantinopol în vremea aceea, acesta purtând la rândul său o corespondență bogată cu Roma.
În acest context apare ultima lucrare de referință a Sfântului Ioan Casian, „De incarnatione Domini contra Nestorium Libri VII” („Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie, șapte cărți”). Scrisă integral în limba latină, lucrarea a fost alcătuită la cererea Sfântului Leon cel Mare, pe când era arhidiacon, ajuns mai târziu papă al Romei. În cele șapte capitole ale acestei scrieri, Sfântul Ioan Casian construiește o apologie completă a învățăturii ortodoxe de credință, luând atitudine împotriva celor mai importante erezii ale timpului său, pe care le enumără și le combate. Marele aport al lucrării este acela de „a arăta pentru prima dată Apusului doctrina lui Nestorie și de a fi supus-o unei critici severe, subliniind totodată prestigiul operelor Părinților Bisericii, valoarea ideilor creștine și a argumentelor pe care le cuprind. O asemenea scriere reprezintă încă un însemnat pas în teologia de limbă latină a secolului V”.
Lucrarea trebuia să aibă în principal un caracter informativ, cu lămuriri concise referitoare la noua tulburare care apăruse în Biserica de Răsărit. Despre acest lucru Sfântul Ioan Casian vorbește în prefața lucrării, unde menționează că a alcătuit textul la rugămintea Sfântului Leon cel Mare. Începutul scrierii se leagă oarecum de luna iunie a lui 429, când papa primește „Contestațiile” lui Eusebiu de Dorilea și de asemenea „Epistola fraternală” a lui Nestorie. Mai mult, lucrarea Sfântului Ioan Casian s-a dovedit a fi cea mai de încredere, dat fiind faptul că, după cele arătate mai sus, informațiile pe care Celestin le aștepta de la Marius Mercator au ajuns la Roma abia în 433. În acest sens, nu numai că se bucura de autoritatea Abației „Saint Victoire” în Biserica Latină, ci venea mai cu seamă cu o bogată experiență orientală, legată în mare parte de Constantinopol. De îndată el „l-a avertizat pe Celestin de pericolul opoziției doctrinare a lui Nestorie și a făcut cunoscută latinilor această erezie”.
Implicarea în combaterea ereziei nestoriene a fost totală. În virtutea argumentării doctrinare, tratatul său de hristologie adună laolaltă o valoroasă apologie a învățăturii ortodoxe, pe deplin moștenită de la marele său dascăl, Sfântul Ioan Hrisostom. Încă din prefața lucrării sale, Sfântul Ioan Casian dezvăluie modul în care a luat naștere această mărturisire. Înțelesese întru totul rugămintea Sfântului Leon de a „purta lupta cea bună pentru credința amenințată de o nouă erezie”. Departe de a fi fost un spirit polemizator, monahul daco-roman nu era dispus să cedeze în fața nimănui „când era vorba despre apărarea credinței ortodoxe”.
Sfântul Leon cel Mare – date biografice
A păstorit Scaunul Papal în perioada august/septembrie 440 – 10 noiembrie 461. Este unul dintre cei doi pontifi care și-au împropriat apelativul de „cel Mare” (împreună cu Sfântul Grigorie cel Mare). A fost diaconul și sfetnicul cel mai apropiat al Papei Celestin. A fost un papă autoritar, care a reușit să se impună prin „legitimitatea succesiunii sale apostolice”, transmisă ulterior descendenților săi din scaunul episcopal al Romei. I-a combătut pe manihei, pe pelagieni, priscilieni și nu în ultimul rând pe nestorieni. În 448 primește o înștiințare din partea lui Eutihie, depus de episcopul său, Flavian al Constantinopolului, datorită învățăturii sale monofizite. Cercetând îndeaproape această învățătură, Sfântul Leon cel Mare i-a scris lui Flavian, condamnând erezia lui Eutihie în așa-numitul său „Tomus Flaviani” (Epistola ad Flavianum). În acest sens, împăratul Teodosie a convocat Sinodul de la Efes (august 449), unde Leon a fost reprezentat de trei legați papali. Rezultatul acestui sinod a fost condamnarea lui Flavian și reabilitarea lui Eutihie. A urmat implicit Sinodul V Ecumenic de la Calcedon (451), unde s-a statornicit învățătura hristologică a celor două firi ale singurului Ipostas Dumnezeiesc al Logosului înomenit. Tomul lui Leon a fost asimilat ca act oficial al Sinodului, în „doctrina sa părinții recunoscând vocea Sfântului Petru”. Pentru contribuția și lucrarea sa doctrinară a fost declarat „doctor al Bisericii” de Benedict XIV. A fost, de asemenea, și un excelent diplomat, ocupându-se personal de criza invaziilor păgâne. S-a întâlnit personal cu Atila, conducătorul hunilor și cu regele vandal Gaseric, în 455, convingându-l să cruțe poporul din cetatea Romei de foc și de sabie. A fost îngropat în pridvorul Basilicii „Sant Pietro”, moaștele sale fiind mutate înăuntrul bisericii în 688 (J.N.D. Kelly, The Oxford Dictionary of Pops, pp. 43-44).
(Pr. Ioniță Apostolache, Ziarul Lumina)