Moșii și strămoșii II

Am rămas dator cu o precizare: anul corect al înființării societății „Arboroasa” este 1875. A avut scurtă existență, Ciprian Porumbescu și ai săi fiind arestați în 1877, când au trimis Primăriei Iași o telegramă „de condoleanțe pentru tutorul decapitat” Grigore Ghica III, cel care, cu un secol în urmă, protestase la răpirea Bucovinei. Imediat, „Arboroasa” a fost interzisă. I-a luat locul „Junimea”, „port salvator pentru dezvoltarea și întărirea simțului național” (apud Arcadie Dugan-Opaiț), cu evidente similarități de statut, imn, deviză și membri. Obște din rândul căreia aveau să se ridice mari personalități precum Dimitrie Onciul, președinte al Academiei Române, Pimen, mitropolit al Moldovei, Conon, mitropolit primat ș.a. Mai mulți „junimani” au trecut granița „pe furiș”, în 1877, spre a se înrola în trupele române ce luptau pe frontul de la Plevna; unii nu s-au mai întors… De remarcat că printre membri s-a numărat și George Drogli, fiul Aglaei, sora lui Eminescu (care, cum am mai scris aici, a locuit și a organizat reprezentații teatrale la Suceava). Autoritățile imperiale dădeau drept de funcționare societăților cu titulatură „academică” (precum „Junimea” cernăuțeană) „numai la academici, sau care studiază încă”; în fișele din „Album” fiind menționată de fiecare dată una dintre precizările „studii juridice”, studii teologice”, sau „studii filosofice” (se zice că și la noi ar exista o lege asemănătoare; probabil n-o ia nimeni în seamă, câtă vreme ne-am pricopsit cu tot soiul de „academii” și „societăți academice”). Și fiindcă românii rămân români indiferent de veac și de împrejurări istorice, n-au lipsit, la „Junimea”, schismele și chiar trădările pe față: în 1878, când mai mult ca oricând era nevoie de unitate responsabilă, Șt. Cocinschi pune la cale dizolvarea societății și înlocuirea ei cu „Întrunirea Bucovina”. Ceea ce nu s-a întâmplat până la capăt, dar intelectualitatea română bucovineană a rămas divizată, „Bucovina” continuându-și existența prin atragerea membrilor disidenți ai „Junimii”… Preocupările culturale ale „junimanilor”, întemeiate pe „limba maternă și simțul național”, includ, alături de semnalarea și analizarea scrierilor românești „de vârf” (Alecsandri, Eminescu, mai târziu Sadoveanu ș.a.) și întruniri dedicate promovării creației propriilor membri. Procesele verbale evocate în „Album” menționează frecvent lecturi de tip cenaclu, consacrate mai ales poeziei. Fie și citind numai titlurile, se întrevede valoarea poetică a contribuțiilor marcate de tonalitatea intimistă a epocii: „La o roză”, „Suferință”, „O, dacă nu te-aș fi văzut” (I. Ieșianu), „Unei domnișoare” (V. Vasilovschi) etc. etc. Mai consistente par a fi preocupările pentru montarea de spectacole teatrale și muzicale (G. Pantazi a pus în scenă la Cernăuți opereta „Crai nou”), precum și numeroasele intervenții (astăzi le-am numi „comunicări”) pe teme diverse, ades consacrate unor realități culturale din regatul României. În 1895, G. Toma a susținut referatul ”Românul în veselie”, ceea ce ne determină să încercăm a cerceta și ludicul, totuși prezent în viața societății – fapt explicabil și prin tinerețea exuberantă a „junimanilor”. Și „Arboroasa” și „Junimea” au editat mai multe reviste satirice cu existență efemeră; nu se practica hazul în sine, zâmbetul fiind chemat să slujească binecunoscutele țeluri politice naționale. Râvnitele baluri ale „Junimii”, prilejuri de elevată „socializare”, constituiau mari evenimente la Cernăuți (și nu numai); erau precedate totdeauna de diverse expuneri, momente corale, dansuri populare etc. Din câte înțeleg, „Junimea” cernăuțeană nu acorda femeilor calitatea de membru. La amintitele baluri, „damele” costumate cu ie și catrință se bucurau însă de deosebita grijă a organizatorilor: erau desemnați până și membri ai Societății care se ocupau „de domnișoarele care nu erau invitate la dans”. Un „juniman” (Dumbrovschi) „a fost eschis (exclus, n.n.) pentru totdeauna pentru că s-a purtat brutal față de o domnișoară având panglica (tricoloră, n.n.) pe piept”… Până la urmă, Societatea a fost desființată, în 1938, chiar de români: împlinirea idealurilor naționale la 1918, fie și incompletă, lăsase „Junimea” fără ținta majoră a activismului militant. Lupta pentru neam și țară părea deplin confiscată de legionari, iar urmașii „junimanilor” de la 1877 s-au lăsat antrenați într-un derapaj periculos către extrema fascistoidă. Ciudățeniile istoriei! Ceea ce, oricum, nu poate umbri meritele moșilor și strămoșilor noștri bucovineni, vajnici apărători, în grele vremuri de restriște, ai neamului, limbii și țării. De apreciat truda îngrijitorilor ediției (Marian Olaru și Arcadi M. Bodale); aștept cu interes volumul II, în care s-ar putea să figureze și Ion Iacoban, ajuns deputat în Parlamentul României, oponent al lui A.C. Cuza. Oameni care au fost…