Moș Toader de la Arbore

Din când în când, mai primesc și vești bune. Editura „Junimea” m-a consultat în legătură cu eventualitatea autorizării republicării unei cărți tipărită în 1970 și reeditată în 1972: solicitarea vine din partea Editurii „Septentrion” și este semnată de profesorul pensionar N.G. Dolinski în numele „Societății pentru cultură și limbă română din Bucovina” cu sediul, pare-se, în comuna Arbore. Chestiunea copyrightului o reglementează Legea drepturilor de autor, și cum „Junimea” nu deține decât exclusivitatea privind copia tipografică, eventual și ilustrarea foto a ediției a II-a, opera în sine rămâne în patrimoniul moștenitorilor până la expirarea celor 70 de ani de la data apariției cărții. Așadar, rezolvarea solicitării venite de la Arbore trebuie căutată… chiar la Arbore; editura ieșeană poate doar să salute cu simpatie inițiativa bucovinenilor, dorindu-le deplin succes.
Credeam că fantasticul personaj Toader Hrib a fost definitiv uitat, după ce moștenitorii care au intrat, legal, în posesia unui tezaur ce nu l-au respectat fiindcă nu l-au înțeles i-au risipit Muzeul („nu dă lapte, nu face pere”), una dintre cele mai valoroase și mai autentice colecții din țară, printre singurele, dacă nu chiar singura sută la sută autentică tocmai prin elocvența și sinceritatea bric-a-bracului tezaurizării. Cartea a făcut vâlvă la vremea ei, dar în vârtejul tuturor întâmplărilor rostogolite peste România postrevoluționară, „Cronica de la Arbore” a coborât în nedreaptă uitare. Cine o citește ori recitește se va bucura de descoperirea unui univers rural profund original, cu adevărat românesc, emoționant și entuziasmant totodată.
La Arbore se constituise un real pol al interesului față de universul netrucat al satului bucovinean, înțeles în autentica-i profunzime, dincolo de irizările kitsch-ului artizanal din zonă… Țin minte că, la lansarea celei de a doua ediții, l-am adus pe moș Toader la Iași. Când a apărut falnic în ușa librăriei, îmbrăcat în costum național și bundiță tivită cu jder, un murmur de surprindere s-a prelins dintr-un capăt în celălalt al sălii: era cel dintâi țăran autentic invitat să-și lanseze o carte la Iași.
După trecerea multor ani, l-am vizitat din nou. Soaței, Magdalina, surdă de pe urma tifosului de care suferise în 1945, i-a fost dat să mai audă doar chemarea cerurilor, plecând pe cealaltă lume. Toader nu mai avea nici glas, nici putere, dar nu se dădea bătut: și-a înregistrat prezentarea Muzeului pe casetofonul ce-l purta agățat de gât. Când se ivea vreun vizitator, dădea drumul la bandă și-și însoțea vocea de altădată cu gestică de dirijor, arătând domol cu cârja, de pe laviță, exponatele de care se făcea vorbire în difuzor: „cioburi de lut ars și pașnice unelte de lemn, alături de armele tuturor războaielor – iatagane, zale ruginite, ghiulele, lăzi pentru grenade, lângă lăzi de zestre, opinci agățate de roata unui tun, un fragment de meteorit lângă cărbuni stinși într-o strachină, descântați cândva de leac pentru spaime, monedele tuturor târgurilor încheiate în acest colț de lume, cu valoarea ștearsă și efigiile nedeslușite, plugul de lemn și balanța lângă „Ocaua lui Cuza” și „Istoria frumosului Arghir” tipărită în chirilică, scara șeii haiducului Darie lângă fluiere și-un cimpoi”…
Apoi, s-a mutat și Toader Hrib în ceruri. A rămas, uitată și ea, „Cronica”, căreia i s-ar potrivi cele scrise de țăranul de la Arbore despre un fântânar din sat: „De câte ori bem apă din asemenea fântână, ne-au învățat tata să zicem bogdaproste din suflet”.
Cu câțiva ani în urmă am cunoscut, la Suceava, un tânăr împătimit de istorie, pe numele lui Marius Mirăuță, care, între altele (pe urmele investigațiilor lui Hrib, l-a redescoperit și a încercat să-l facă cunoscut pe Filimon Taniac, un scriitor din veacul XIX – el își spunea „publicist” – complet ignorat de istoria literelor române) s-a arătat decis să încerce redeschiderea Muzeului de la Arbore. Cum n-am văzut nici un semn de izbândă, nu pot decât să bănuiesc mai întâi că originalele exponate s-au risipit iremediabil și, apoi, că Mirăuță s-a lovit de obstrucția acelorași moștenitori pentru care, probabil, rămân de nepătruns temeiurile culturale și, de ce nu, patriotice, ale unui astfel de gest reparator. O geană de încurajare aduce inițiativa Editurii „Septentrion”; dacă nu redeschiderea Muzeului, probabil pentru vecie pierdut în neant, barem retipărirea „Cronicii de la Arbore” să mai șteargă câte ceva din uitarea nedreaptă care s-a pogorât peste amintirea uimitoarei trude de-o viață a țăranului autodidact Toader Hrib. Ușor de distrus (s-a dovedit că suntem meșteri mari!), mult mai greu de construit!