Moș Ajunul (24 decembrie)

Ajunul Crăciunului apare personificat în chipul u­nui moș cumsecade, frate mai mic al lui Moș Crăciun și despre care se spune că ar fi fost păstor de oi sau de capre: Moș Ajunul. Acesta pare mai autohton decât Moș Crăciunul actual, de vădit import occidental (Santa Claus). Ro­mâ­nul se pune să che­fuiască încă din seara de ajun, când în unele părți se crede că vin și sufletele morților să petreacă laolaltă cu cei vii. Ca atare, pe masă se pune hrană anume și pentru ei (s-ar zice însă că morții, destul de ponderați, nu prea trag la carne, ci mai degrabă la colaci, turte și cozonaci, care se împart cu precădere).
Copiii umblă cu Moș Ajunul (“Ne dați ori nu ne dați…?”) și primesc mai ales nuci și covrigi. E bine să se împartă bucate, atât în numele morților, cît și ca semn de bel­șug, fiind răstimpul prin excelență al darurilor. Lipsa reciprocității în această privință e rău văzută, iar pe alocuri se crede că zgârciții încasează pedepse de la Moșul (cele mai grele fiind ale acelora care nu-i primesc pe ură­tori în “noaptea mare-a lui Ajun”).
Dăruitul de bani nu intra câtuși de puțin în optica tra­di­țională (fiind vorba de o lume a economiei domestice, bazate mai mult pe troc decât pe monedă); el s-a încetățenit abia în mahalale orașelor (mai ales o dată cu “țigănizarea” colin­datului, la care suntem astăzi martori neputincioși).
Moș Crăciun (25 decembrie)
Reprezentarea curentă astăzi a lui “Moș Crăciun cu plete dalbe”, îmbrăcat în costum roșu, cu sacul doldora de jucării sau alte atenții, deplasându-se în sanie trasă de reni sau de cerbi, nu ține deloc de vechile tradiții românești, ci reprezintă un împrumut târziu din lumea apuseană.
Comu­niștii l-au rebotezat Moș Ge­rilă (uzând abil tot de un nume de personaj fantastic din bas­mele populare, variantă locală mai pitorească a lui Jack Frost), pentru a estompa pe cît cu putință implicațiile religioase. Tradiția creștină spune că Moș Crăciun (după Al. Rosetti, numele s-ar trage din lat. crea­tionem) ar fi fost pro­prietarul sau paz­nicul binevoitor al staulului în care a născut Fe­cioara. După o altă variantă a legendei, el a fost, dimpotrivă, un om bogat și rău, care ar fi refuzat să dea ajutor Mariei, de n-ar fi intervenit nevastă-sa, Crăciuneasa. Ba mai mult, de furie că femeia i-a ajutat pe străini, el i-ar fi tăiat mâinile de la coate, dar acestea s-au refăcut miraculos în scalda Pruncului. Pen­tru inima ei bună, Crăciuneasa trece drept pa­troană a moașelor (neavând nici o legătură cu Crăciunițele nurlii de astăzi, inventate după modelul majoretelor americane).
În fața unei asemenea mi­nuni, Crăciun însuși se spășește și se creș­tinează (topos-ul clasic al evreului rebarbativ și convertit printr-o minune pilduitoare), deve­nind primul dintre sfinți. S-a spus și că personajul popular ar fi continuarea unei vechi zeități păgâne a locului. Se știe, pe de altă parte, că sărbătoarea Nașterii Domnului s-a suprapus pe vechea sărbătoare a nașterii zeului Mithra (Natalis Solis Invicti), cult oriental adus la noi de legiunile romane. În vechime, creștinii sărbătoreau tot acum și Anul Nou, ceea ce explică faptul că Anul Nou actual (1 ianuarie) mai este numit pe alocuri și “Crăciunul cel mic”.
(Răzvan CODRESCU, www.rostonline.org)