– La marginea Cimitirului Pacea, pe o costișă năpădită de buruieni, pierdute în marea de cruci și monumente funerare de piatră ori de marmură, se găsesc cîteva cruci de lemn, stinghere, pe care nu scrie nimic
– Sînt doar cruci de lemn puse la căpătîiul unor necunoscuți
– Au fost îngropați acolo de municipalitate și singurele persoane care îi mai “vizitează” sînt cei care vin să le cosească din cînd în cînd iarba de pe morminte
“Patru anotimpuri are viața noastră. Primăvara este copilăria; vara este tinerețea; toamna este bătrînețea. Și iarna gata; sfîrșitul este aproape!” – Părintele Cleopa
La marginea Cimitirului Pacea, pe o costișă năpădită de buruieni, pierdute în marea de cruci și monumente funerare de piatră ori de marmură, se găsesc cîteva cruci de lemn, stinghere, pe care nu scrie nimic. Nici anul de naștere, nici cel al decesului, nici vreo inscripție care să arate durerea celor care i-au îngropat, ori vreuna veselă, ca la Săpînța, nici măcar un nume mic, Gheorghe, Costel, Maria, după care cei care văd acele morminte să le spună „odihnească-se în pace!”.
Sînt doar cruci de lemn puse la căpătîiul unor necunoscuți. Alături, se mai găsesc și alte cruci, tot de lemn, dar pe ele se mai găsește scrijelit cîte un nume, ba chiar și cîte un an de naștere și altul de deces. Dar, ca și la ceilalți, mormintele sînt cotropite de buruieni, pentru că toți, cu nume sau fără nume, sînt morții nimănui. Au fost îngropați acolo de municipalitate și singurele persoane care îi mai “vizitează” sînt cei care vin să le cosească din cînd în cînd iarba de pe morminte.
– Cei cărora Moartea le-a zîmbit
Lista celor înmormîntați de municipalitate este lungă și se pierde în timp. De cele mai multe ori este vorba de oameni singuri, care au murit prin spitale, într-un șanț sau pe șinele de cale ferată. Unii poate s-au încredințat Morții cu bună știință, sătuli de o viață de chinuri, mîncînd și trăind din gunoaie, în vreme ce altora băutura le-a bătătorit calea spre lumea de dincolo. Mai sînt și cazuri în care cei care trăiau alături de ei erau atît de săraci, că nu își permiteau să le cumpere nici măcar crucea, ce să mai vorbești de locul de înmormîntare, sicriu și transport la cimitir, ori de slujbă religioasă și pomeni.
Unii dintre acești oameni s-au stins neștiuți de nimeni, fără a le fi aprinsă măcar o lumînare la căpătîi atunci cînd viața li s-a scurs precum nisipul din clepsidră. Așa a fost și cu Maria Angheluș, o femeie în vîrstă, căreia vecini i-au simțit lipsa luna trecută, după ce mai multe zile nu a mai ieșit din casă. Era moartă de patru zile.
În urmă cu două luni, o femeie de 42 de ani, Elena Cojocaru, și-a găsit sfîrșitul după mai multe nopți dormite prin șanțuri, în vreme ce ziua se hrănea din buncărele de gunoi și din vînzarea materialelor refolosibile, precum cartonul și fierul, cărate în spinare pe distanțe de kilometri, pentru a fi vîndute la centrele de colectare.
Fiica ei nu a avut bani nici măcar să îi ia un sicriu, așa că a apelat la ajutorul Primăriei.
În vară, din mila vecinilor și a Primăriei a fost îngropată o altă bătrînă, care, cu mințile întunecate de alcool, și-a dat apartamentul unor persoane străine, fără nici un fel de obligație din partea lor. E drept, au lăsat-o să trăiască cu ei, ca pe un musafir nepoftit, dar cînd a ajuns-o moartea, a rămas a nimănui.
Sub una din crucile fără nume din Cimitirul Pacea șade și bărbatul găsit în iunie în păduricea de pe strada Cernăuți. A putrezit acolo timp de două luni, pînă cînd cineva l-a găsit din întîmplare.
La fel de nefericit a fost și destinul unui botoșănean pribeag, Ioan Pasat, de 65 de ani, care a murit la Suceava și al cărui trup a putrezit la morgă timp de săptămîni la rînd, pentru că nici o rudă nu a venit să îl ia, iar Primăria Botoșani nu s-a arătat dispusă să suporte cheltuielile de transport și de înmormîntare. A fost îngropat în cele din urmă tot de Primăria Suceava, iar tot ce a rămas în urma lui este o cruce de lemn, îngălbenită de ploaie, într-un colț de cimitir.
În martie, Viorel Teodorescu, beneficiar al ajutorului social, a băut pînă a căzut lat și nu s-a mai ridicat. A fost găsit în comă pe stradă și a murit în spital, iar mama sa, care are o pensie de 1,6 milioane de lei, nu a contribuit cu nimic la înmormîntarea sa.
Un alt asistat social, Constantin Blîndu, care a fost căsătorit și a avut trei copii, a ajuns să fie îngropat tot de municipalitate, pentru că rudele sale au spus că nu au bani pentru așa ceva, iar după înmormîntare, aceleași rude au făcut scandal la Primărie că coșciugul nu era prea elegant, că ceremonia nu a fost destul de fastuoasă, etc.
Cert e că multora dintre ei li s-a părut că Moartea le zîmbește. Ea i-a scutit de chinul de a trăi zilnic în mizerie, de junghiurile din burțile goale, de frigul și umezeala ce le pătrundeau în oase, în șanțurile și canalele în care se adăposteau peste noapte.
– Anotimpul Morții
Cele mai multe suflete “chinuite” părăsesc această lume iarna. Atunci se mărește numărul cazurilor de persoane sărmane care ajung să fie înmormîntate din mila oamenilor și cu ajutorul Primăriei.
Așa s-a întîmplat și cu Gheorghe Vetuneac, din Burdujeni, răpus de boală în februarie anul acesta.
Tot cu o cruce simplă de lemn și un sicriu din patru scînduri, într-un colț de cimitir, s-a ales și o bătrînă originară din Republica Moldova, aciuată în Suceava din 1995. Elena Bahmuț, Tania cum i se spunea, s-a născut în 1928 în Chișinău, iar în Suceava avea un apartament pe care îl împărțea cu o altă bătrînă, dar pe care ea îl umplea cu toate lucrușoarele pe care le aduna de pe stradă și de prin gunoaie. Culmea, sfîrșitul nu i s-a tras de la bătrînețe, ci de la “crucile din sînge”, adică de la sifilis.
Lista morților fără nume s-a mărit tot în februarie, cînd în Burdujeni a fost găsit trupul unui bărbat de 50 – 55 de ani, despre care nimeni nu a știut să spună nici un cuvînt. A murit neștiut de nimeni și nimeni nu îi va mai pomeni numele ori îi va aprinde o lumînare la biserică.
– Bebelușii din ghenele de gunoi
Și în 2004, lista persoanelor îngropate de municipalitatea suceveană a fost destul de lungă. În octombrie, trupul sfîrtecat de cîini al lui Erich Scacun a fost găsit într-un canal de scurgere a apelor, înspre Mitocul Dragomirnei.
În aceeași perioadă, Cristinel Zamfir, de 42 de ani, care vagabonda prin Suceava, și-a găsit sfîrșitul tot prin canalele dinspre Mitocul Dragomirnei.
Victima unui accident rutier mortal, din 22 septembrie 2004, pe DN 2 la km 444+100, la ieșirea din Suceava spre Pătrăuți, a rămas multă vreme neidentificată și a zăcut la morgă ceva timp. Abia la sfîrșitul lunii octombrie s-a aflat că bărbatul decedat era din Iași, avea 45 de ani și se numea Vasile Chicireanu.
Tot o cruce fără nume a rămas după bărbatul călcat de tren anul trecut pe traseul Burdujeni – Ițcani. Un alt bărbat, Zamfir Crețu, de 54 de ani, a fost îngropat de municipalitate, fără a se ști măcar de unde era el de loc. Multă vreme s-a crezut că e de prin Mangalia, ca, din întîmplare, cineva să îl recunoască după mai mult timp și să precizeze că era din Salcea.
Fără nume, fără lacrimi și fără să fi cunoscut nici măcar iubirea de mamă au fost îngropați și doi copii, găsiți în ghenele de gunoi din George Enescu. Din cîte se pare, copii, unul găsit pe 30 mai 2003 și altul pe 13 iulie 2003, au fost sugrumați, posibil chiar de cele care le-au dat viață și care nu i-au mai dorit. Copii au luat cu ei în mormînt teribilul secret al morții lor.
– “Cadavrele lor erau atît de descompuse, încît se scurgeau din sicrie”
Neștiuți de nimeni, abandonați în brațele morții, mulți dintre necunoscuții îngropați de Primărie au putrezit săptămîni întregi pe la morgă, pînă cînd s-a luat o decizie în privința lor.
Pentru unii, înmormîntarea creștinească a întîrziat atît de mult, încît trupul lor, rămas pe pămînt, a început să se descompună bucată cu bucată și chiar să se scurgă, așa cum sufletul s-a scurs din ei.
Asemenea imagini groaznice nu au putut fi uitate de cei care au avut grijă ca ei să aibă parte în cele din urmă de o înmormîntare, chit că extrem de săracă.
“Acum doi ani, ne-au venit să înmormîntăm trei cadavre neidentificate, care au stat cu lunile la morgă. Chiar atunci primisem în dotare un tractoraș nou, am pus sicriele lor în remorcă, să-i transportăm la cimitir, dar ei erau atît de descompuși, încît au început să se scurgă din sicrie, iar nimeni nu îndrăznea să se apropie de ele. A doua zi, nici unul din oamenii de la Domeniul Public nu mai vroia să urce în remorca tractorului”, povestește Marian Andronache, șeful Direcției Domeniului Public.
Doar unuia dintre nefericiții îngropați pe la colțurile cimitirului i-a surîns norocul, dar după moarte.
O bătrînă călcată de tren, despre care se credea că era de prin satele din jurul Sucevei, a fost recunoscută de rudele ei, la mai mult timp după ce a fost îngropată, doar cu o cruce de lemn cu un nume pe ea. Era tocmai din Constanța, dar firul vieții ei s-a rupt la Suceava. Așa că rudele aici au și lăsat-o, dar i-au amenajat în schimb un mormînt frumos, încît, în mijlocul mormintelor pline de bălării, cu cruci de lemn îngălbenite de ploi și vînt, a apărut o placă de marmură cu numele ei, singura urmă care a lăsat-o pe acest pămînt. În vreme ce crucile de lemn ale celor din jurul ei vor putrezi, vor fi înghițite de pămînt și de bălării, iar peste oasele necunoscuților se vor așterne trupurile altora, mormîntul ei va mai dăinui ceva vreme. Pînă cînd uitarea se va așterne peste el, ca fulgii de nea, la fel ca peste toți cei de acolo.
