Morminte fără cruce

„Bizanțul și influența lui asupra țării noastre”, originala cercetare publicată de Orest Tafrali în 1914, s-a aflat printre titlurile cu autograful autorului cuprinse în fondul de carte donat Asociației Scriitorilor din Iași de urmașii bucovineanului Traian Chelariu. A dispărut odată cu risipirea întregii biblioteci a scriitorilor ieșeni în primele două-trei luni de după Revoluție. Am regăsit-o târziu, la un anticar de pe str. Lăpușneanu. Nu mai avea nici coperți, nici pagina de titlu cu autograf… Locuiesc pe strada Orest Tafrali (în vorbirea poștașilor și taximetriștilor, totdeauna, Trafali). Am absolvit Universitatea la care a predat academicianul bizantinolog Tafrali. Cumpăr cărți de la Librăria „Orest Tafrali” a aceleiași Universității. Cunosc câte ceva din cabalele universitare cărora le-a căzut victimă savantul Tafrali (a fost primit în Academie pe ocolite, la Secția de… literatură, pentru că acolo unde i se afla cu adevărat locul, la Secția de istorie, s-ar fi opus vehement Iorga!) – iată motive pentru care am dat curs invitației de a participa la ceremonia comemorativă prilejuită de împlinirea a opt decenii de la moartea cărturarului.
Vreo zece oameni în jurul mormântului de la „Eternitate”, incluzându-i aici și pe preotul Andrei, parohul de la Biserica Bărboi, și pe inițiatoarea comemorării, profesoara Lidia Ciupercă (autoarea unei cărți dedicată lui Tafrali). Desigur, nici un reprezentant oficial al Universității sau al Filialei Academiei. Slujbă impecabilă: cum mai rar se-ntâmplă, cel care o oficiază arată că știe care-i valoarea ilustrului dispărut și-i prețuiește în deplină cunoștință de cauză amintirea. O singură enormă, jenantă și revoltătoare nedumerire: placa mormântului se ițește cât de cât din iarbă, dar… unde-i crucea? Aflăm stupefiați că, nu prea se știe exact când… a fost furată cu tot cu soclu!! Uite-așa: pur și simplu furată din centrul cimitirului! N-ar fi vorba despre cine știe ce operă de artă, dar, oricum, era din marmură scumpă; probabil, purtând nouă inscripție, străjuiește alt mormânt în vreunul din cele opt cimitire ale Iașiului. Nu mai comentez enormitatea situației: e prea târziu pentru a afla vinovații și a cere condamnarea profanatorilor, câtă vreme nici până azi n-au fost identificați cei care au spart mormintele din cavoul Kogălnicenilor, aflat și mai în centrul „Eternității”! Mă-ntreb, însă, dacă Universitatea, care construiește non-stop cămine de patru stele pentru odraslele îmbogățiților (am locuit, în studenție, la Căminul „Eminescu”: 41 în cameră, becul nu se stingea niciodată…), n-ar putea amplasa o cruce la căpătâiul fostului profesor ce i-a consolidat prestigiul. Ori Academia. Deocamdată, preotul Andrei s-a angajat să inițieze o colectă printre enoriași: dați un leu pentru crucea lui Orest Tafrali, membru al Academiilor din România, Grecia și Cehia!…
Alt dispărut fără cruce: poetul George Mărgărit. După o viață de aprigă boemie, pe parcursul căreia a fost și asistentul lui George Călinescu, și profesoraș suplinitor la Coarnele Caprei, Mărgărit a murit ca vai de el, la Sanatoriul TBC de la Bârnova, fiind îngropat în cimitirul sfarogit din poiana ofticoșilor. Prin 1980 și nu mai știu cât, am încercat să ridicăm acolo o cruce mai de Doamne-ajută și am apelat la directorul Combinatului de utilaj greu. Dumitrache a cerut o schiță a însemnului funerar și i-am desenat o cruce-orgă, alcătuită din mănunchiuri de țevi cu lungimi și diametre diferite, a căror dispunere în buchet desena silueta simbolului creștinesc. Tuburile metalice erau, în partea de jos, tăiate oblic, astfel că, din când în când, vântul izvodea un vuiet ușor, ca venit de pe altă lume. Am instalat crucea-orgă la căpătâiul lui Mărgărit, un preot a oficiat slujba de sfințire și a doua zi… ia-o de unde nu-i! Cântărea mai bine de o sută de kilograme și hoții de fier vechi, peste noapte, au șterpelit-o. Dumitrache nu s-a dat bătut: „Facem alta și-o îngrop într-o tonă de beton!” Într-adevăr, a construit altă cruce-orgă. A venit Revoluția. Crucea n-a mai ajuns la Bârnova. Am văzut-o depozitată într-o debara, la Filiala Iași a Uniunii Scriitorilor. O fi și acum acolo?
Și mai scandaloasă este situația mormântului lui Sabin Bălașa de la „Eternitatea” ieșeană. Olteanul bucureștenizat Bălașa, sedus de aura vechii capitale moldave, unde a izbutit, la Universitate, unice lucrări de pictură monumentală, a cerut să fie înhumat la Iași. Voia i s-a împlinit. După ce ani de zile mormântul pictorului a fost străjuit de-o amărâtă cruce din lemn, vopsită albastru de vreun admirator, moștenitorii au început o construcție care, probabil, intenționa să sugereze un templu antic în miniatură. Tot certându-se prin tribunale pentru mormanul de bani lăsat de Sabin, au abandonat complet cele începute. La zece ani de la moarte, pictorul Sabin Bălașa are parte de un soi de gheretă oarbă, netencuită, utilizată de trecători, cum bănuiți, în alte scopuri…
Mare-i grădina!