Morela, pe care îl cheamă Gheorghe

Morela mi-a adus aseară, târziu, în întuneric, o remorcă de tractor în care am stivuit, nu eu, cu toate că o fac fără preget, prima coasă de lucernă. Cei trei muncitori care au colaborat la astrucarea recoltei mele furajere păreau bosumflați, așa că am sporit cota de rachiu pe cap de furcă lucrătoare și zâmbetele au reapărut largi. Cine-i Morela? În telefonul meu scrie „Gigi, vecinul” și chiar stă gard în gard cu casa, nelocuită acum, în care s-a născut bunicul Victor, tata Maximilian și, eu, într-o odaie mică, sub umbra unor brazi care încă supraviețuiesc. Nefiind doctor în sat, mama, de 18 ani ca vârstă, absolventă atunci de școală normală, a slobozit cu sforțări lighioana mea umedă în asistența unei mătușe de-a lui Morela, țărancă pricepută la toate. Moașa oficială, din satul vecin, Apostolache, măritată Dinescu, la Sângeru, constatând a doua zi, când a venit să inspecteze nașterea, lucrarea neștiințifică a babelor a decis că buricul meu e legat prea lung și mi l-a mai legat și tăiat o dată. Aflând asta, când eram școlar și citeam ”Desculț”, parcă acolo e Darie, m-am gândit că am scăpat astfel de porecla pe care o purta personajul din roman. Cine nu și-o aduce aminte, e mai bine. Morela, fiul lui nea Gheorghe, de la care a preluat mustața și prenumele, un bărbat taciturn care a însămânțat în trupul țaței Veta, nevastă-sa, opt prunci, patru băieți și patru fete, toți vii și care au mers la casele lor, e între ultimii, dacă nu chiar ultimul. Are 49 de ani și seamănă perfect cu tată-său, ca izmana de rufe pe culme care se vede în oglinda gârlei de dedesubt, că noi stăteam cu casele pe malul Cricovului. De ce, zic, prinzând curaj la un pahar de Fetească Regală, făcută de mine, din struguri cumpărați de țiganii din sat de la Odobești (viile mele sunt azi foste vii, lăsând locul mărăcinilor și bălăriilor și asta ține de o jumătate de secol) și revânduți mie, la saci, în poarta casei, de ce te strigă toți Morela și nu Gheorghe sau, mă rog, Gigi? Cum dracu de ți-au găsit numele ăsta care nu e nici poreclă, nici nume românesc, că pe unii îi poreclesc Căcărează, Șase lei, Ieșirea Mațului Gros? Nu e românesc, e italienesc!, zice Morela. Tata îl iubea pe Giani Morandi, care era actor sau cântăreț italian. Dacă era cântăreț îl auzea la difuzorul din perete. Dacă era actor, îl vedea la căminul cultural când dădea film nea Traian Zoica și mergea grămadă acolo tot satul. Vrând să mă reboteze Morandi, aștia au luat din zbor numele și au înțeles Morela. Și Morela am rămas. Să fii sănătos!
Morela, căruia eu îi zic tot pe numele din buletin, poartă mustață care a albit nițel, a făcut copii cu două neveste și lucrează din zori până noaptea. Are un tractor cu cositoare, o mică prăvălie, o fată studentă în ultimul an la Medicină Veterinară (am fost la ea, la cămin, anul trecut să-i dau banii pentru că taică-său îmi arase un loc și m-a rugat să-i duc direct fiică-si pentru trebuințe la București), un fiu polițist și 107 capre și oi. A pus și o livadă cu meri în grădină, pitici. Merele le mănâncă, jumătate el cu familia, jumătate le vinde. E bună afacerea? E bună, zice. Fac socoteala în cap cam cât îi aduc acei meri și-mi iese un sfert din salariul minim pe economie. Dar omul se agită. Cine se ocupă de oile și caprele tale? Aici oftează. Are mereu – cine nu are, în țara noastră de șomeri? – probleme cu forța de muncă. Dacă găsește un cioban, care se prezintă destoinic, a doua zi dispare și îl recuperează din crâșmă, din poziția culcat. Mă, i-am zis unuia, povestește Morela, când fătau oile, ți-am tras apă la jgheab, vine apa direct din deal, pe furtun, trebuia doar să-i dai drumul la robinet! Eu te știam la treabă, iar tu la cârciumă și oile zbiară de aude tot satul! Adăpam oile la unu noaptea, cu nevastă-mea și le dădeam apă fiindcă ciobanul era la birt și a doua zi a nimerit la altul să se angajeze. S-a reîntors după trei zile, pleoștit, să-l iau din nou, fiindcă ăla îl dăduse afară rapid. N-am cu cine face treabă, vecine, se plânge Morela. Oftăm amândoi. Ne-a prins miezul nopții în curte. În zori pleacă la oi pe care adesea le mulge singur, apoi la… și tot așa. Sunt oameni la Sângeru, destui, puși pe treabă. Sunt, și mai destui, care nu fac nimic. Mi-l amintesc pe taică-tău, zic. Stătea uneori la gard cu tata. Beau și ei, osteniți, o țuică la sfârșitul zilei. Când mă sculam eu de dimineață, amândoi erau plecați cu treburi. Morela (Gheorghe) muncește într-una. Eu scriu, mai dau cu coasa. Într-o noaptea m-a găsit telefonic Nistorescu mulgând vaca. De ce-o mulgi la 11 noaptea, ești nebun? Fiindcă n-a muls-o ăla de l-am plătit să facă treaba asta la 7 seara. Cornel a avut și el vite, la ai lui, prin Apuseni.
La țară e frumos. Când a plecat din curtea mea, Morela a zis – ”Așa-i că nu e aer nicăieri ca la Sângeru?” Așa e, zic. Miros salcâmii care au luat în stăpânire valea toată și aerul intră în plămâni ca un cortegiu al lui Dumnezeu, de îngeri care dau din aripi.