Morala creștină și etica filosofică

Creștinismul are la temelie învățătura unică și supremă a Mântuitorului Hristos. Credincioșii își conformează viața cu această învățătură, trăind intens pe toate planurile vieții spirituale, în comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu semenii, în drumul lor spre obținerea mântuirii care ne-a fost adusă obiectiv de Iisus Hristos prin Întrupare, Viața și Învățătura Sa, Patimi, Cruce, Înviere și Înălțarea, rămânând ca roadele să ni le însușim fiecare în parte prin har, credință și fapte bune în Biserică. Deci creștinismul nu este un sistem filosofic, o sumă de filosofii sau o doctrină religioasă.
Etică filosofică Creștinismul, cu învățătura și morala sa superioare, apare pe fondul lumii greco-romane unde excelaseră celebre școli filosofice care dăduseră lumii mari înțelepți: Heraclit din Efes, Protagoras, Socrate, Platon, Aristotel, etc. Dar aceste sisteme filosofice, care aveau și o etică, n-au putut impune norme etice și n-au putut influență decât în mică parte viața adepților, uneori nici chiar întemeietorii sau conducătorii școlilor filosofice respective neputând respecta sentințele etice pe care le enunțaseră. Ne vom referi îndeosebi la filosofia și etica antică greacă deoarece majoritatea sistemelor de etică din cursul istoriei își au izvorul în filosofia antichității. Aceste sisteme în decursul istoriei eticii sunt numeroase, de aceea noi vom folosi denumirea generală de etică filosofică, termen care desemnează îndeosebi aspectul teoretic al sistemelor etice din decursul istoriei, reflexiunile filosofice asupra principiilor generale ale moralei. Chiar de la primii filosofi greci etica n-a însemnat decât unul și același lucru: „studiul reflexiv a ceea ce este bun sau rău în această parte a conduitei umane de care omul este, mai mult sau mai puțin, responsabil în mod personal”.
Iubirea creștină Problema centrală a teoriei etice antice și medievale era: cum poate omul să ajungă la fericire? înainte de Renaștere se gândea în general că oamenii erau ordonați prin natura lor să ajungă la o țintă finală, dar această perspectivă globală diferă la diverși filosofi. Teoriile etice moderne și contemporane se interesează mai ales de problema rațiunii practice și a datoriei.
Însă Morala creștină nu este o simplă împlinire de către creștin a unor datorii care nu-l duc nicăieri în această viață pământească și îi asigură doar o răsplată exterioară în viața viitoare. Aceste datorii sunt pentru planul exterior al vieții umane, pentru o conviețuire ordonată de pildă. Dar în Morala creștină nu este de ajuns atât. Intervine iubirea creștină, jertfelnică, dăruitoare, care se cere împlinită, deci accent pe „cele dinlăuntru”, pe interiorul omului. „Acțiunea liberă este întotdeauna transpunerea în faptă a sufletului, expresia lui concretă, exterioară. Și valoarea ei nu izvorăște din aspectul ei exterior, ci din sufletul ei, din izvoarele ei lăuntrice. Înlăuntru este rădăcina, acolo este seva dătătoare de viață din care răsar frunzele, florile și roadele”.
Morala creștină Creștinul duce o viață în Hristos, viață adevărată, plină de florile virtuților, în iubire jertfelnică, și crește treptat (nu dintr-o dată) în Hristos, o zidire în Duhul lui Hristos, încă din cursul vieții pământești, căci împlinirea și trăirea învățăturilor Sale transformă ontologic ființa lui. De aceea când vorbim de Morală creștină nu trebuie s-o înțelegem ca pe o disciplină pur științifică, teoretică, ci ca pe o explicare sau descriere a vieții credincioșilor în Hristos, în Biserica Sa.
În general Morala creștină are câteva puncte de convergență cu etică filosofică, dar în fond ele se deosebesc radical.
(www.crestinortodox.ro)