Morala creștină condamnă categoric sinuciderea ( I )

Dacă în anumite împrejurări, pentru interese de superioară valoare morala, jertfirea vieții este îngăduită, fiind chiar o datorie morală, sinu¬ciderea nu-i aprobată niciodată de morala creștină.
Sinuciderea înseamnă curmarea conștientă și voluntară, directă și arbitrară a propriei vieți trupești, fie prin întrebuințarea unor mijloace ucigătoare, fie prin neîmplinirea unor acțiuni, care sunt imperios nece¬sare pentru susținerea vieții, de pildă alimentarea. Definiția dată arată limpede că de sinucidere este capabil numai omul, el fiind unica ființă pământească înzestrată cu rațiune și voința liberă.
– Ca fapt individual, sinuciderea e întâlnită în toate timpurile, uneori însă la proporțiile unei plăgi sociale.
De multe ori sinuciderea e în strânsă legătură cu credințe religioase false, cu superstiții, cu felul cum se concepe viața după moarte, cazul soțiilor, slujitorilor care se sinucid pe mormântul soților și al stăpânilor. Unele dintre aceste popoare nu dau nici o importanță sinuciderii, căci – se întreabă – de ce nu i-ar fi îngăduit omului să-și curme singur firul vieții, dacă nu mai voiește să trăiască? Altele înfierează sinucide¬rea ca un act de lașitate, pe când altele, dimpotrivă, o socot ca un act de curaj, chiar de cinstire a zeităților. Îndeosebi socotesc că sunt deschi¬se porțile cerului celor care se sinucid pentru motive dictate de simțul onoarei.
– După credința niponă, sinuciderea (harakiri) curăță orice pată mo¬rală și asigură înmormântare și amintire onorabile
– Budismul admite în unele împrejurări sinuciderea; principial însă, califică pe sinucigaș drept un om care în existențe anterioare a săvârșit păcate grele.
– Islamismul condamnă sinuciderea ca fiind potrivnică legilor lui Alah.
– La romani și greci nu întâlnim o apreciere morală unitară asupra sinuciderii. Pitagora, Socrate și alții caracterizează sinuciderea ca impie¬tate față de zei.
În veacurile din urmă au apărut și apologeți stăruitori ai sinuci¬derii: D. Hume, Montesquieu, Bentham, Schopenhauer, Duhring, iar unii, ca Paulsen, Zigler, Westermark o apără pentru anumite cazuri. Aceștia se străduiesc să argumenteze „dreptul omului la moarte”, ca și când viața pământească ar fi fără sfârșit, iar moartea un privilegiu și ea ar trebui constrânsă prin argumente teoretice sau prin texte de legi să amin¬tească prezența sa unui om oarecare. Ei vorbesc, în termeni entuziaști chiar, de o „etică” și „filozofie” a sinuciderii, ca de realizări strălucite ale culturii moderne. Dar, evident, conștiința morală a acestor sumbri apologeți s-a dilatat până la punctul de a nu reproba faptul aspru repro¬bat de însăși legea firii umane.
Morala creștină condamnă categoric sinuciderea
a) Sinuciderea este o crimă împotriva firii omului. Ca oricărei ființe vii și omului îi este propriu un puternic instinct al autoconservării, în temeiul căruia el se apără împotriva a tot ce-i ame¬nință existența. Iubirea de sine, apoi, cere ca omul să prețuiască viața după valoarea ei adevărată ca primul între bunurile pământești și teme¬lia oricărei acțiuni morale și să n-o distrugă arbitrar, intenționat.
Desigur, omul are un drept personal asupra vieții sale, dar e un drept legat de datorii sfinte, nu-i un drept de proprietate nelimitat, ci numai de administrare și folosire rațională. Sinuciderea, violențând im¬pulsul firesc către existență, distruge creștinului „împreună cu viața trupească și baza acțiunii morale și a îmbunătățirii sale” și depășește limi¬ta dreptului asupra vieții sale.
Dezaprobarea firească și groaza provocată totdeauna de vederea unui sinucigaș arată de asemenea că sinuciderea este o crimă oribilă împotriva firii umane.
b) Sinuciderea este o crima împotriva societății, familiei și patriei.
Fiecare om are datorii sociale, trebuind, după măsura puterilor sale, să contribuie la binele semenilor.
Binele unei familii sau chiar al unor forme mai largi de viață soci¬ală, depinde adesea de existența unui singur om. Sinucigașul însă, prin fapta sa oribilă, dezertează de la toate datoriile sociale, aruncând asupra alor săi rușine și adesea lăsând în urmă mizerie. Totodată, dă altora pildă rea de a nu-și prețui viața proprie, ceea ce poate duce și la disprețuirea vieții altora. Căci cine nu-și prețuiește viața proprie, aceluia, desigur, îi este indiferentă și viața altora. Ce stare s-ar produce dacă unul sau altul, în chip arbitrar, și-ar curma singur firul vieții?!
Afirmația că sunt existențe umane care nu folosesc societății nu poate fi acceptată din punct de vedere moral. Căci cine s-a făcut vino¬vat cu ceva față de societate are datoria să-și repare greșelile și nedrep¬tățile săvârșite și pilda rea s-o șteargă prin fapte bune și nicidecum să recurgă la sinucidere, care sporește păcatele.
Infirmii, bolnavii dau adesea pildă morală de răbdare, oferind prilej pentru practicarea faptelor milei trupești și sufletești, a căror valoare morală este de netăgăduit.
c) Sinuciderea este crimă împotriva lui Dumnezeu
Un lucru îl poate cineva, eventual, distruge dacă este proprietarul lui absolut. După învățătura creștină însă, viața omenească este darul lui Dumnezeu. El este creatorul și susținătorul vieții umane, deci și pro¬prietarul ei absolut. Credinciosului îi este dată viața spre folosire rațio¬nală în vederea dobândirii mântuirii sale, servind cu ea lui Dumnezeu și prin ea scopul său ultim. Autodistrugerea vieții înseamnă, deci, distru¬gerea unui bun, al cărui proprietar propriu-zis nu-i acesta, ci Dumnezeu și astfel sinuciderea are caracterul unei leziuni, unei violări nedrepte a dreptului de proprietate asupra persoanei umane, oare-I revine exclusiv lui Dumnezeu.
(Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi)