E o iarnă cu mulți morți. Ger, boli, foame, bătrânețe. Bătrânii, știam eu din satul meu, mor mai ales spre primăvară, după ce iarna i-a secat de ultimele resurse de vitalitate. Prin februarie, martie, aprilie, într-un an clopotele celor două biserici din Sângeru au bătut non-stop a mort. Un dangăt rar și lung, ca un bocet metalic risipit în cer. Un chefliu, client nedezlipit al birturilor, poreclit Palmieru’ fiindcă e cel mai lung cetățean de pe toată valea asta, a propus popei să investească într-un sistem automat de tras clopotele. Apeși pe un buton acasă, părinte, și clopotele intră în funcțiune automat. Ieși mai ieftin și matale și enoriașii care plătesc la greu clopotarii. Merge? N-a mers. Biserica are regulile ei de modernizare. Ba parohul s-a și supărat pe bietul Palmieru’, considerat beat, ceea ce nici nu era departe de adevăr. Dar câte invenții n-au plecat de la idei trăznite, răsărite la chef?
În țară se moare de gripă porcină. Nu știu ultima statistică, dar erau la un moment dat vreo cinci mii de bolnavi luați în evidență și vreo 50 de morți. Informația încape în toate emisiunile de știri, iar ultimii doi miniștri de Sănătate (de ce s-o fi chemând așa ministerul, când el se ocupă mai mult de molime și decese?) s-au lăsat pozați cu injecția vaccinului antigripal în braț. Se mai moare și pe șosele din motive de gropi și alunecuș. Limuzinele o iau razna prin stâlpi, pe câmp sau se duc de-a rostogolul în hăurile munților. De fiecare dată apare un polițist grav cu o lectură stereotipă din care înțelegem că mortul sau morții sunt vinovați că n-au adecvat mersul la șosea. N-am auzit până acum explicația că responsabilii cu sănătatea drumurilor nu le-au adaptat pe acestea la eventualitatea de a suporta deplasarea pe ele a automobilelor.
O altă categorie de morți, plânsă puțin sau deloc, este cea, din ce în ce mai frecventă, a câinilor democrației. Mor pe rupte ziare de provincie sau centrale, unele televiziuni abia își trag sufletul, ca și multe radiouri picnite de sindromul depresiv al destrămării. Unii spun că e în moarte financiară trustul lui Sorin Ovidiu Vântu. Că ultimele ziare care și-au anunțat întreruperea apariției ar depinde direct sau indirect de acest patron. E vorba de Cotidianul, de Gardianul, de Ziua, ziare cu personalitate și cu destule personalități. Unii au încercat să speculeze, poate cu îndreptățire, moartea acestor publicații ca pe evenimente puse la cale de dușmani. Adică ziarul condus de Nistorescu n-a murit, ci a fost omorât. La fel ziarul în care iscălea zilnic Roșca Stănescu și ziarul condus de Racoviceanu. Acesta din urmă, Gardianul, a publicat în ediția sa electronică filmulețul de la Ploiești în care președintele îi aplică un dos de palmă puștiului ăla care ”poate o fi înjurat, poate o fi vorbit urât” și care mai apoi n-a mai înjurat, n-a mai vorbit urât, n-a mai existat decât în forma unui plâns prezidențial în direct adresat nemilosului și nemernicului de Patriciu care, înțeleg, el l-a pocnit pe copil și a înlocuit, prin tehnici extraterestre, mâna sa cu mâna prezidentului. Mă rog, fleacuri. Important e că ”i-am ciuruit”. Speculații pot fi multe.
Povestea tragică este alta. Presa, o bună parte din ea, este în colaps. Publicitatea s-a subțiat ca și suflul economic al țării, iar publicitatea gospodărită de ministere e distribuită cui trebuie și cui merită. Sigur, fiecare firmă care se ocupă de presă e una comercială. Mai sunt câteva de stat, puține, cu buget asigurat. Ceilalați să se descurce pe regulile câinoase ale capitalismului. Da, dar presa e mai mult decât un ambalaj de cârnați. Presa e așa-zisul câine de pază al democrației. Are cineva interesul să sucombe cei care, numiți și argați ai opiniei publice de Tudor Arghezi, țin în șah politicienii corupți și avertizează poporul, cu sorți de a fi crezuți sau fără acest noroc, când poporul este tras pe sfoară? Sigur că sunt destui care au acest interes. Amuțirea presei, pe cale să se petreacă, va fi o nouă izbândă în vrednica și luminoasa modernizare a României la care asistăm.
