– Interviu cu sculptorul Mircea Dăneasă
Primăria și Consiliul Local al urbei au organizat cu câteva luni în urmă un concurs de proiecte pentru ridicarea unui Monument al Eroilor la Suceava. Juriul concursului (din care-au făcut parte primarul Ion Lungu, viceprimarul Angela Zarojanu, criticii și istoricii de artă Valentin Ciucă și Cristian Robert Velescu, președintele OAR Suceava – Sorin Pentilescu, arhitectul șef al județului – Constantin Rabiniuc și șeful Direcției de urbanism – Mihail Jitariuc) a acordat cel mai bun punctaj proiectului prezentat de artistul plastic Mircea Dăneasă. Monumentul, care urmează să fie amplasat în Piața 22 Decembrie, s-ar fi dorit finalizat până la data de… 25 octombrie a.c. Dar nu acest termen absolut nerealist, chiar și pentru realizarea soclului, m-a determinat să-l abordez pe Mircea Dăneasă, despre care Valentin Ciucă spune că este „un artist complex preocupat, dincolo de obligațiile cotidiene, de problemele abisale ale omului din totdeauna”, care se distinge „prin capacitatea de a sonda zonele de profunzime ale lucrurilor și își extrage de acolo esența ideilor”, ci câteva chestiuni legate strict de amplasarea, simbolistica și funcțiile monumentului.
– „Acest monument ar avea menirea de a readuce în conștiința contemporanilor valorile unui trecut care riscă să fie pierdute definitiv”
– Pentru monumentul acesta, care exprimă generic tema eroismului – fiindcă au mai existat două tentative, una de interes zonal, care-l viza pe Ion Grămadă ca Erou al Bucovinei, iar cealaltă, care-l avea pe Ștefan cel Mare ca Erou al Neamului – s-a ales ca amplasament piața situată în chiar vechiul centru istoric al urbei, un loc care a rămas oarecum fără identitate istorică. Cum crezi că se va integra acest monument în structura urbanistică a Sucevei?
– Ceea ce este astăzi centrul Sucevei se află într-adevăr circumscris perimetrului vechiului centru istoric, care a fost depersonalizat și văduvit de identitate prin demolările succesive, mai mult sau mai puțin justificate. Acest monument ar avea menirea de a readuce în conștiința contemporanilor valorile unui trecut care riscă să fie pierdute definitiv. Întrucât Suceava de astăzi este un oraș cu mari carențe urbanistice, inclusiv problema monumentelor de for public este una spinoasă. Poți să faci o integrare formală, superficială, care se mulțumește doar cu raportarea la ceea ce găsești efectiv ca realitate spațială în teren, și-atunci este mai bine să nu cunoști istoria și spiritualitatea locului, sau să îți asumi responsabilitatea integrării în culturalitate, și în acest caz trebuie să revalorizezi prin intermediul artei acele vibrații ale spiritului pe care, dacă un popor acceptă să le piardă definitiv, riscă să fie radiat din istorie. Trebuie să avem în vedere și faptul că un monument din bronz durează mult mai mult decât blocurile din jur. Problema este cum se integrează acum, dar și care vor fi relațiile de integrare spațială cu…viitoarea arhitectură. Din acest punct de vedere, ridicarea unui monument obligă la o responsabilitate foarte serioasă și nu trebuie să ne mulțumim cu o improvizație conjuncturală, de moment. Monumentul este o frază rostită de contemporaneitate pentru cel puțin 500 de ani de acum înainte. De aceea, nu se cuvine să ne grăbim cu o realizare pripită, din materiale derizorii, care ne va fi imputată de generațiile viitoare, ci să facem un lucru care să ne reprezinte cu demnitate. Orice generație are obligativitatea morală de a lăsa posterității semne care să o reprezinte onorabil. Grecii antici ne-au dat o lecție nemuritoare, suficient de clară în legătură cu onorabilitatea semnelor pe care le-au lăsat în istorie. Un monument al eroilor obligă la cea mai mare atenție, atât în ceea ce privește concepția, măiestria artistică și, nu în ultimul rând, materialul în care este transpusă ideea. Bronzul sau inoxul sunt, după părerea mea, cele mai adecvate materiale în care ideea propusă își poate găsi deplina expresivitate. Revenind la locul de amplasament din vechiul centru istoric, aș sublinia faptul că Nicolae Iorga caracteriza Suceava la început de secol XX ca fiind, din punct de vedere arhitectonic, un „adevărat muzeu în aer liber”. Faptul că ulterior competența profesională a arhitecților a cedat unor comandamente politice a făcut ca urbanistic Suceava să arate așa cum arată astăzi, iar comentariile sunt de prisos. În contextul dat, sunt foarte puține spațiile în care ar putea fi amplasat un monument de for public, iar când acest spațiu coincide cu vechiul centru istoric, funcția de reprezentare-figurare presupune responsabilități serioase. Această responsabilitate nu poate fi asumată în exclusivitate de către artist; el și-o asumă doar pe cea de a exprima o idee importantă pentru întreaga comunitate. Asta însemnă că artistul care face astăzi un monument nu se reprezintă numai pe sine ci, prin lucrarea lui, peste secole, vor fi reprezentați și cei care i-au fost contemporani. Înaintașii noștri sunt reprezentați astăzi de operele care s-au făcut în timpul lor, așa că nu trebuie să ne fie indiferent ce lăsăm posterității. Faptul că bucureștenii au avut o reacție la dezvelirea unui monument căruia astăzi nici nu i se mai știe titlul fiind numit „Țepușa cu cartof”, care a costat 64 de miliarde lei, este suficient pentru a atrage atenția asupra responsabilității autorului unui monument, dar și a contemporanilor săi, a colectivității de cetățeni și mai ales a edililor.
– Atunci n-ar fi fost mai bine să se supună realizarea monumentului dezbaterii publice?
– Dezbaterea publică ține de principiul democratic, care nu este suficient pentru a garanta calitatea. Principiul democratic trebuie corelat cu competența profesională, iar pentru garantarea competenței profesionale sunt necesare concursurile și jurizările.
– „Omul care își asumă crucea este un om înaripat; zborul lui este un zbor care vizează eternitatea”
– Să discutăm atunci despre funcția monumentului de for public, în general, și a celui în cauză, în particular.
– Funcția generală a unui monument de for public are câteva obiective: primul ar fi cel formativ-educativ, nu se fac monumente de for pentru oameni care n-au reprezentat nimic în devenirea istorică a unei societăți. Orice monument este dedicat unor persoane deosebite sau unor fapte deosebite, care se constituie ca modele de educație și conștiință. Un alt obiectiv este cel de conștientizare, recuperare și perpetuare a valorilor reale ale unui popor, iar un altul vizează legitimarea identității poporului respectiv. Nici un monument nu poate eluda obiectivele generale amintite, dar, fiecare, în particular, le îndeplinește în mod diferit, cu accente și nuanțe specifice. Grecii antici ridicau monumente pentru a-și comemora eroii, dar mai ales pentru a-și vitaliza conștiința, încrederea în ei. Acest principiu a rămas valabil și ține de regulile subconștientului; omul are nevoie de încredere în sine. Un monument oferă această încredere atunci când prin mijloace artistice exprimă idei fortifiante pentru psihicul colectivității.
– Cum se materializează ideea de tonus colectiv în conceptul monumentului?
– Am să spun mai întâi că nu este pentru prima dată când abordez această idee. Tonusul existenței este un element esențial; atunci când îl pierdem ne paște deznădejdea. Fiecare dintre noi are experiența acestor două stări opuse. Pe mine m-a preocupat din totdeauna dezvoltarea acestui tonus și am căutat în lucrările mele ecuația plastică a unei exprimări care să slujească tonificării spirituale, pentru că starea adversă, deznădejdea, ne cotropește aproape din toate părțile. În această ordine de idei imaginea aripilor a fost pentru mine întotdeauna o metaforă și un suport de întărire pentru învingerea obstacolelor existențiale. Metafora aripilor am conexat-o cu simbolul crucii. Omul care își asumă crucea este un om înaripat; zborul lui este un zbor care vizează eternitatea. Văd în aceasta eroismul creștin, eroismul omului creștin, cea mai sublimă formă a eroismului. Eroii și martirii creștini sunt modelele de referință care merită să fie propuse pentru redobândirea marilor valori umane.
– „Un monument nu este numai filozofie și artă”
– Ce etape tehnice se succed de la proiect până la lucrarea definitivă?
– TVR și-a propus în câteva rânduri să realizeze o emisiune în care să prezinte fazele ridicării unui monument de for public, dar din pricina duratei fiecărei etape nu s-a reușit realizarea emisiunii; tocmai pentru că de la prima filmare până la ultima trebuia să urmărească fazele care se întindeau pe o perioadă de 2-3 ani.
– Nu e prea mult?
– Dacă luăm ca etalon „Țepușa cu cartof”, care s-a realizat în mai puțin de doi ani, e mult. Dar dacă ne referim la Monumentul eroilor de la Montauban (Monumentul combatanților de la 1870) al lui Antoine Bourdelle, care s-a finalizat după patru ani, e puțin. Cu o echipă serioasă, de profesioniști, se poate realiza monumentul în circa doi ani. Sunt etape tehnice care nu pot fi sărite; un monument nu este numai filozofie și artă, mărirea unei machete, corecția proporțiilor în fazele intermediare ale modelajului în lut și turnările intermediare în ghips, apoi mărirea la scară finală și transpunerea în bronz, sunt procese tehnologice cu durată specifică, care pot fi grăbite, dar niciodată sărite.
– Care-ar fi satisfacțiile și îngrijorările tale cu privire la realizarea acestui monument?
– Aș fi satisfăcut dac-aș ști dinainte părerile oamenilor despre această lucrare întrucât, așa cum am spus, ea nu mă reprezintă numai pe mine. Satisfacția adevărată ar fi însă aceea ca monumentul să contribuie la redobândirea valorilor umane esențiale: speranță, patriotism, eroism. În ce mă privește, profesional, nu am îngrijorări. Să dea D-zeu să fim sănătoși și să poată fi asigurate condițiile tehnice pentru materializarea proiectului.
