Monumental!

Cum minuni în vremea noastră nu credeam a se mai face, am primit cu îndoială vestea că s-ar fi tipărit ditamai cartea-mamut dedicată lui Ion Luca. Iată că-s obligat s-o cred, fiindcă am opul în față: Ion Luca „Teatru esențial”, ediție întocmită, repere bibliografice, anexe documentare și bibliografie de Nicolae Cârlan, prefațator, Valeriu Anania, Editura Lidana, Suceava, 2017. N-are decât 1390 de pagini și cântărește vreo două-trei kilograme! Nicolae Cârlan mai semnează ca redactor, autor al coperții („măștile dramaturgului”) ba chiar și… corectura, singurul locșor în care s-ar găsi ceva loc pentru mai bine. În rest, un formidabil efort editorial, care nu numai că repune în circulație texte de tot interesul, nemeritat acoperite de uitare, dar oferă cel mai complet studiu critic de până acum (valorificând, probabil, și o bună parte din teza de doctorat a editorului), precum și un capitol documentar (corespondență emisă și primită de Ion Luca, referate, discuții, observații, proiecte de creație, memorii, declarații, opinii diverse, bibliografie, interviuri). Pe mai bine de 100 pagini, Nicolae Cârlan cercetează din toate unghiurile cu putință viața (n-ar trebui uitat, în preajma Centenarului de anul viitor, că Luca a fost și deputat în primul Parlament după Marea Unire!) și opera dramaturgului de la Vatra Dornei, titulatura capitolelor vorbind de la sine: „Ion Luca sau viața ca o dramă”, „Ideile literare ale lui Ion Luca”, „Triumful principiului «coincidentia oppositorum»”, „Teatrul religios al lui Ion Luca”, „Latențele devastatoare ale inconștientului”, „O tentativă de accedere în modernitate”, „Pledoarie pentru veșnicirea vieții”, „Izbăvirea umanității prin artă, cultură și educație” ș.a. În Addenda figurează și o Fișă bibliografică în care-s menționate lucrările publicate de Nicolae Cârlan, deloc puține și mai toate îndreptate către așezarea sau reașezarea în cuvenitul raft al bibliotecii neamului a unor certe valori bucovinene (Labiș în special). Desigur, voi reveni pe larg asupra acestei cărți de excepție, adevărat model de cercetare pentru cei ce trudesc în postata istoriei și criticii literare; deocamdată, mă grăbesc să admir gestul editorial în sine: proiectul aparține Muzeului Național „Bucovina” (cuvenitele felicitări!), iar susținerea materială, semnificativă, este împărțită între entități ce gospodăresc fondul silvic bisericesc, totul aflându-se sub păstorirea parohului din satul Pârae, comuna Mălini, preotul prof. dr. Gheorghe Brădățanu. Iată că pădurea poate rodi și cultură, iar generoasa inițiativă privată vine, deloc întâmplător, de pe meleagurile lui Labiș (din câte am aflat, preotul din Pârae este un statornic admirator al celui ce a dat poeziei române semnalul startului în „lupta cu inerția”). Chiar de s-ar așeza creația lui Ion Luca doar undeva între Delavrancea și Al. Davila (postare neagreată de N. Cârlan), n-ar fi o catalogare neonorantă; dimpotrivă. Să nu uităm că Luca, răsfățat al marilor teatre la începutul veacului XX, avea „să prindă” cea mai neagră perioadă a proletcultismului, „obsedantul deceniu”, iar eșecurile chinuit născute din tentativele de adaptare la „comenzile sociale” și la exigențele calpe ale literaturii „noi” n-au cum da adevărata măsură a capacității sale creatoare. Rămân, însă, destule texte demne de inclus fără șovăire în fondul principal al dramaturgiei naționale. De altfel, într-o secțiune a cărții pot fi citite (cu jale!) referatele și sintezele discuțiilor „la foruri” pe marginea pieselor „de actualitate” manufacturate de dramaturg. Vorba lui Ion Băieșu, „eu îi dau o palmă și tot el spune că i-am dat o palmă”: i se reproșa… exact ceea ce se cerea atunci, adică, personaje de carton, conflicte inventate, rezolvări neconvingătoare… Probabil pot fi suspectat de un anume entuziasm exagerat când scriu despre Luca, explicabil și prin vechile legături afective dintre familiile noastre (am mai scris: câteva dintre vacanțele mele de școler le-am petrecut în casa de pe strada Parcului nr. 37, la Vatra Dornei – vezi interviul din „Bucovina literară”, 1994, reprodus în carte). Port și apăsarea unor decizii care, peste decenii, le-am luat ca director al Editurii „Junimea” și, apoi, al Teatrului Național din Iași: de fiecare dată n-am dat curs propunerilor lui Luca de publicare sau de includere în repertoriu. Gesturi justificabile la vremea aceea (toate piesele „acceptabile” în cazul celui ce a semnat cândva broșura „Bolșevism și creștinism” abia îi fuseseră tipărite la „Editura pentru literatură” din București, două din piesele „reprezentabile” se jucaseră la Naționalul ieșean, iar ceea ce propunea acum n-avea nici o șansă să urce pe scenă în anii ʹ70, când începuse cea mai cumplită hăituire a scenei române). Dar tot ingratitudine se cheamă. Ceva, cumva, trebuia să-ncerc să fac. Regrete târzii. Cum spuneam, voi reveni.
P.S.
Aflu cu întristare că părintele Brădățanu s-a stins. Odihnească în pace, după rodnica trudă de-o viață pentru credința și cultura neamului.