Monica, despre viață

Monica Iacob Ridzi a izbutit să evadeze – prin poezie, „emoție și gând”: „E frig afară, e frig în celulă / Port haine groase, dar și căciulă / Mâna e rece pe pixul înghețat / Scriu greu, nu mă pot opri din tremurat”. Cu poemul publicat pe blog, Monica a izbutit să obțină Premiul al II-lea la Concursul „Poezie de pușcărie” (președintele juriului, Dan Mircea Cipariu), fiind pe cale să se procopsească și cu un al doilea dosar, de astă dată benign – dosarul de primire în Uniunea Scriitorilor. Mai cităm, fiind vorba despre o creație originală, pornind încă de la titlu („Poezie despre viață”), de reală sinceritate: „Comisia Europeană ne cere mai mulți condamnați / Și critică instanțele dacă sânt inculpații achitați / Justiția independentă a decis: aplicăm doar pedepse cu executare / Să nu-i supărăm pe cei de la monitorizare. / Așa se face că oameni nevinovați / Au ajuns să fie condamnați. / Să sufere, să se chinuie, / Să stea departe de familie (…) / Caut răspunsuri la întrebări nescrise / Și-mi spun că-n viață / Sânt și momente triste”. Critica literară va decela, fără îndoială, sonuri din Beldiman („Ce necaz, ce osândire, vai mie ce foc amar / Ce trăznit și ce lovire, ce otrăvitor pahar! / Cine-au socotit vreodată, cine-au putut pune gând / Jalnica țării stricare s-o vadă așa curând? / În ce stare, amar mie! Te cutremuri când privești / A lacrimelor năvală chip nu este s-o oprești!”), dar, desigur, și din Alecu Văcărescu („Dă lacrimi vărs pâraie / Cu groaznică văpaie / Și sufletul îmi iese / De ohtături adese”), poate și din Vasile Fabian Bob („S-a întors mașina lumii, s-a întors cu capu-n gios / Și merg toate dimpotrivă, anapoda și pe dos” – cer scuze onorabililor înaintași că-i întorc din uitare: la urma urmei, din stihuirile lor răzbat și sonuri de poezie autentică).
Monica Iacob Ridzi scrie abrupt, decis, fără fandoseli feminine, cu vocație contestatară și evidentă știință a rimei: „Trăiesc acum un astfel de moment / În mod profund nedrept / Nu a contat că sunt un om drept / Un om modest, cinstit, cu mult respect. / Nu a contat că sânt un om drept / Că nici un leu nu am luat, / Că nimeni nimic nu mi-a dat, / Că atribuțiile mi le-am respectat, / Că toate competențele pe care am putut le-am delegat / Că nimic nu am semnat, că de funcție nu am abuzat.” Și aici este evidentă benefica influență a literaturii clasice: „Dar eu om de-naltă fire / Decât e mai cu simțire / Cum poate să-mi fie bine? / Oh, amar și vai de mine” (Ienăchiță Văcărescu) ori „Căzut și eu în cursa urzirii prea spurcate / Ce ia însuși vederea, ca orb am naintat” (Eliade). Cu astfel de temeiuri sigure în creația înaintașilor, Monica încearcă să mențină poezia română aproape de izvoare, chiar dacă, pe alocuri, poemul aduce a Contestație în anulare („Tot ce-a contat pentru cei care m-au condamnat / A fost ordinul dat”).
Și încă o virtute a „Poeziei despre viață”: oglindește limpede nivelul cultural al miniștrilor României… S-a dat publicității și un facsimil al unei scrisori a lui Becali (și el autor de… cărți!) către șeful pușcăriei. Cu toată bănuita intervenție a avocaților, ortografia de repetent în clasa a II-a primară rămâne de tot… farmecul. Copos, la rându-i, este cercetat pentru plagiat (avantaj Monica: versurile îi aparțin fără îndoială, imposibil să le fi „ciupit” de pe undeva). Cât privește așa-zisele cărți scrise în pușcărie… Bietul Fanfan (sau cum l-o fi chemat) venea cu limbajul frust al pârnăii, oferind cititorului voluptatea fructului dacă nu oprit, măcar inedit. Tot era ceva! Ultimele evoluții ale literaturii de pușcărie arată că o condamnare individuală poate fi redusă prin… trudă colectivă. Cu ceva parale, violatorul Bâzdâgă poate găsi oricând un „negru” care să-i furnizeze un manuscris despre filosofia lui Kirkegaard.
Și rămâne de discutat, chiar cu oarece urgență, completarea prevederilor legale, fiindcă a „scrie cărți” pur și simplu, fără a se ține seama de capacitatea reală a condamnatului de acces la prestația intelectuală a scriitorului jignește însăși… noțiunea de carte.