MONEY, MONEY…

Scenă scandaloasă pe ecranul TV: etern divorțatul recăsătorit Prigoană, după oficierea unui botez, scoate teancul de euro din teșcherea și începe să împartă – cântăreților din strană, clopotarului, dascălului… Vine și rândul preotului, pe care-l simțeai vibrând a treișpe-paișpe, cu ochii sticlind și mâna gata-gata greblă să se facă. „Săru-mâna, părinte!” – s-ar fi cuvenit să-i spună gunoierul miliardar. N-a fost să fie: popa a-nșfăcat teancul rozaliu, l-a ascuns cu grăbire în faldurile sutanei și… i-a pupat mâna lui Prigoană!! Comentariul nr. l: s-a-ntors lumea cu fundul în sus – preotul a ajuns să sărute mâna enoriașilor! Comentariul nr. 2 îl extragem din Mahabharata (K,l,7), unde se spune că, prin puterea banilor „e onorat cel ce nu merită onoare și-i salutat cel ce nu merită salutat. ” Cum se vede, „ochiul dracului” ne-a robit cu totul și-i de suspectat cel ce se fălește bravând „banii nu mă interesează”, Nu-l interesează fiindcă îi prisosesc. De nu i-ar avea, ce l-ar mai interesa! Nu știu dacă e-o meteahnă tipic românească eterna lamentare pe tema sărăciei generalizate. Poate, n-o fi. Oricum, nu trăim într-o țară săracă, ci sărăcită și populată de paradoxuri: nimeni n-are bani, toți se vaită, da-i cât se poate de evidentă potopirea și sufocarea orașelor cu mașini (ne mai fiind vorba despre amărâtele Dacii…), precum și rapida rânduire a vilelor lângă alte viloaie, într-un entuziasm constructiv niciodată întâlnit pe tărâm românesc. Ziceam, până mai ieri, că-s roadele polarizării excesive și că o serie de „vârfuri” s-au pricopsit datorită păguboasei neatenții generale și a iuțelii lor de minte (și de mână), Peste averile astfel dobândite s-a pogorât un soi de duh (creștinesc?) al a-toate-grațierii: procesul lui Patriciu îl vom vedea la pastele cailor, procesul lui Vântu, niciodată. Ca la o cursă de 50 m. obstacole: cum-necum, au ajuns primii la sosire și nu mai ai ce le face. Rechinii cei mari au țâșnit la vreme, desprinzându-se de cârd, au ras tot ce era de halit prin jur și acum, prinde orbul, scoate-i ochii! Fiecare urbe își are rechinașii ei, bașca ciortanii, mârlițele, plevușcă. Înoată disciplinat, niciodată împotriva curentului, așteptând să le pice câte ceva de la stăpânire și, când îi răzbește de tot foamea (de bani) nu ezită să-și devoreze confrații. Fiecare dintre noi își pune mereu întrebarea simplă „de unde, dom’le?” De unde, adicătelea, și-a ridicat funcționarul X o viloaie cât gara Ițcani, că din leafa lui și a consoartei nu-i ieșea, în zece ani, mai mult decât o baracă de grădinărit? De ce, și mai ales, de unde atâta opulență etalată ostentativ, chiar grobian, până într-atât încât își instalează și „spinări de măgar” în dreptul casei, menite să-i asigure tihna siestei și respectul megieșilor? Or fi având cu toții câte o mătușă Tamara? Au câștigat la Loto? Au mâncat, ani în șir, doar iaurt și grisine? Au dobândit fabuloase câștiguri răzuind capace de bere? Au prins peștișorul de aur? Au dat lovitura cu cine știe ce afacere miraculoasă, aducătoare de beneficii cu găleata, în ritm de sârbă și-n progresie geometrică? Aș – dacă-s luați la întrebări, dau din colț în colț. Numai că… nu-i întreabă nimeni. Sigur, ar fi gravă greșeala să generalizăm simplist și jignitor: o mulțime de flirtați de-ai noștri au rubedenii bejenite prin apus, trimițătoare de bani, au muncit pe ruptelea spre a-și pune pe picioare o afacere profitabilă, au primit niscaiva moșteniri, retrocedări etc. Câți să fie dintr-ăștia? 10, 20, 30, 40, 50%? Să zicem. Iar restul? Capitalismul (și capitaliștii) ocolește programatic întrebarea „de unde?”: parcă-i ghemuită sub umbrela secretoasă a siguranței naționale! Ce-i de făcut când hoția se vede de la o poștă, iar întrebarea „de unde?” nu poate fi rotunjită în lipsa temeiului legal ferm și neechivoc? Ați auzit de vreo confiscare de răsunet, de vreo imputare, de vreo acuză în cazul averilor dubioase și imposibil de justificat? Nici vorbă. Mai latră câte o gazetă, mai se-mbățoșează vreo interpelare… Ei, și ce? Câinii latră, caravana trece.