Monahul Ioanichie Sturzu, de la Mănăstirea Secu (1880-1943)

Părintele Ioanichie Sturzu a fost vestit alinător al suferințelor omenești cu ajutorul plantelor medicinale. S-a născut în comuna Pipirig și a fost în tinerețe păstor de oi. Apoi, iubind viața călugărească, a luat jugul lui Hristos în Mănăstirea Secu și era în toate foarte ascultător, blând la cuvânt și milostiv.
Milostenia către aproapele o săvârșea părintele Ioanichie atât ca arhondar, prin primirea credincioșilor la arhondaric (camere de oaspeți), cât mai ales prin îngrijirea bolnavilor de reumatism, cu propriile sale mâini. Fiind un bun cunoscător al plantelor medicinale, părintele Ioanichie le aduna din vreme, le prepara și aștepta să le folosească. Nu departe de chilia lui, avea o casă cu patru încăperi, un fel de bolniță cu paturi și căzi pentru baie. Aici primea gratuit oameni din sate, bolnavi de reumatism, pe care îi ținea până se simțeau mai bine.
Iar tratamentul îl făcea astfel: mai întâi cerea bolnavilor să se mărturisească de păcatele lor; apoi îi pomenea la biserică și la Sfântul Maslu; le pregătea zilnic băi calde din plante, pe care le prepara cu mâinile sale. La amiază aducea bolnavilor mâncare de la trapeză și așa continua bunul nevoitor timp de 15-20 de zile. Mărturiseau bătrânii care l-au cunoscut pe părintele Ioanichie, că bolnavii care se tratau la el se întorceau mai sănătoși la casele lor, iar unii dintre ei se vindecau definitiv cu rugăciunea și cu tratamentul său. Pentru o nevoință ca aceasta, numele și milostenia părintelui Ioanichie erau cunoscute peste tot.
Aceasta a fost osteneala sa timp de 25 de ani. Apoi, îmbolnăvindu-se și el ca un muritor, în anul 1943 s-a mutat la cele veșnice, unde nu este durere nici întristare, nici suspin.
(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 546 – 547)