Reportaj

Monahul care a căutat toată viața bucuria Duhului Sfânt



Sfântul Serafim de Sarov
Sfântul Serafim de Sarov

Încă din prima zi când a ajuns în Mănăstirea Sarov, tânărul Prohor a arătat că avea deja unele calități pe care frați sau călugări de acolo le dobândiseră abia după mulți ani de nevoințe. În timpul Sfintei Liturghii, pe când slujea ca diacon, a văzut cerurile deschise și pe îngerii slavei mărindu-L pe Mântuitorul Hristos în doxologie neîncetată. La 20 noiembrie 1794, cu binecuvântarea egumenului Isaia, părintele Serafim a părăsit chinovia, stabilindu-se într-o chilie pe care și-o construise singur, la cinci kilometri depărtare de Mănăstirea Sarov. Cu timpul, Cuviosul Serafim a fost învrednicit de darul facerii de minuni și harisma vederii în Duhul.
Educație religioasă
Sfântul Serafim de Sarov s-a născut la data de 19 iulie 1754, în localitatea rusească Kursk. Părinții săi, Isidor și Agata Moșnin, erau proprietarii mai multor fabrici de cărămidă, tatăl ocupându-se îndeaproape și de construcția bisericilor, pentru care era foarte solicitat. A primit la botez numele Prohor, în cinstea Sfântului Prohor, unul dintre cei șapte diaconi ai bisericii primare. Educația creștină a primit-o încă din copilărie de la părinți, a căror evlavie a moștenit-o. La numai trei ani și-a pierdut tatăl, educația sa fiind înrâurită de prezența mamei, care a încercat să-i insufle iubirea de semeni, iubirea pentru bunul simț și căldura cu care trebuia făcută rugăciunea.
Chemarea ascetică a tânărului Prohor
Tânărul Prohor avea multe calități, însă se deosebea de alții de vârsta lui prin blândețe și smerenie, dar și prin memoria și inteligența ascuțită. La zece ani citea cu râvnă din Sfintele Scripturi, încercând să înțeleagă adevărurile adânci ale Teologiei. La vârsta de 12 ani s-a îmbolnăvit foarte rău, fiind la un pas de moarte. Atunci când nimeni nu-i mai dădea nici o șansă de supraviețuire, a văzut-o noaptea în vis pe Maica Domnului, care i-a promis că-l va însănătoși. A doua zi, s-a întâmplat ca prin fața casei părintești să treacă niște monahi care însoțeau o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. O ploaie puternică, iscată ca din senin, i-a determinat pe însoțitorii icoanei să se adăpostească sub acoperișul casei Moșnin. După ce s-a închinat la icoană, Prohor n-a mai simțit apăsările bolii, iar în scurt timp s-a vindecat complet, reluând studiul Scripturii, de care era nedespărțit.
La vârsta de 18 ani, Prohor a hotărât să devină călugăr. A primit cu ușurință binecuvântarea mamei sale, care i-a înțeles chemarea încă din copilărie. Înainte de plecare i-a dăruit o cruce de aramă, pe care Prohor a purtat-o toată viața la pieptul său.
A văzut cerurile deschise
Încă din prima zi când a ajuns în Mănăstirea Sarov, tânărul Prohor a arătat că avea deja unele calități pe care frați sau călugări de acolo le dobândiseră abia după mulți ani de nevoințe. Era nelipsit de la toate slujbele, în timpul cărora stătea nemișcat, fără să spună un cuvânt. Îi plăcea să se cufunde în rugăciune ore întregi, studia cărțile ascetice, dar mai ales încerca să înțeleagă cuvintele lui Hristos din Sfânta Scriptură, pe care le lua drept model pentru propria sa viețuire.
În anul 1780, fratele Prohor a trecut printr-o altă încercare: trupul său i se umflase atât de rău încât nu se mai putea ridica singur din pat. A fost țintuit de boală timp de trei ani și nu a cârtit niciodată împotriva lui Dumnezeu. Într-una din duminici, după ce s-a spovedit și a primit Sfânta Împărtășanie în chilie, lângă patul său a apărut Maica Domnului împreună cu Apostolii Petru și Ioan. Întorcându-se cu fața către Ioan, Preasfânta Născătoare i l-a arătat pe Prohor și i-a zis: „Acesta este din neamul nostru”, apoi s-a atins cu mâna dreaptă de el și tot trupul i-a fost ușurat de boala care-l stăpânise.
După o perioadă de aproape opt ani de ucenicie, fratele Prohor a primit votul monahal, fiind tuns cu numele de Serafim, datorită caracterului său înflăcărat după slujirea lui Dumnezeu. Mai târziu, a fost hirotonit diacon, iar apoi preot, fiind nedespărțit de cele Sfinte și liturghisind aproape zilnic, timp de un an.
În timpul diaconiei, Sfântul Serafim a fost învrednicit de Dumnezeu de o vedenie extraordinară: în timpul Sfintei Liturghii a văzut cerurile deschise și pe îngerii slavei slujind Mântuitorului Hristos. Despre această întâmplare minunată dă mărturie cronicarul mănăstirii din vremea aceea: „Prin vederea aceasta, înfățișarea Sfântului s-a schimbat. Nu mai putea să se miște din locul lui și nici să scoată vreun cuvânt. Mulți au observat atitudinea lui, însă fără a înțelege adevărata cauză. Îndată s-au apropiat de el doi diaconi, l-au apucat de subțiori și l-au condus în sfântul altar. Dar și acolo a continuat să stea vreme de două ore nemișcat. Doar fața i se schimba de la o clipă la alta. Când era acoperită de o paloare, când era inundată de o roșeață intensă, când devenea albă ca zăpada. A petrecut mult timp fără să vorbească. Îl absorbise vizita minunată a lui Dumnezeu și se desfăta cu preadulcea Lui mângâiere”.
Pustnicul din Codrii Sarovului
La 20 noiembrie 1794, cu binecuvântarea egumenului Isaia, părintele Serafim a părăsit chinovia, stabilindu-se într-o chilie pe care și-o construise singur la cinci kilometri depărtare de Mănăstirea Sarov. Locul nevoințelor sale era așezat pe un deal din vecinătatea râului Sarovka, înconjurat din toate părțile de pădurile seculare ale Sarovului. Sfântul Serafim a numit dealul său Muntele Athos, iar altor zone în care se retrăgea le dăduse denumiri de Locuri Sfinte ca: Ierusalim, Bethleem, Nazaret, Iordan, Tabor, pârâul Cedrilor, Golgota și Muntele Măslinilor. Aici, pe aceste locuri, Cuviosul Serafim trăia actualitatea evenimentelor legate de iconomia mântuirii, imitând modelul Mântuitorului Hristos. Chilia sa era în permanență vizitată de fiarele sălbatice, care veneau la el, probabil atrase de bunătatea sa. Stareța Mănăstirii Diveevo, Matrona Pelescheeva, a văzut cum Sfântul a hrănit un urs chiar cu mâna sa.
Auzind de nevoințele sfinților stâlpnici, Cuviosul Serafim s-a hotărât să practice și el această formă de asceză. Timp de o mie de zile și de nopți, Sfântul a stat cu mâinile ridicare spre cer pe o stâncă, invocând numele lui Hristos prin rugăciunea inimii. Toate aceste nevoințe l-au mâniat foarte rău pe vrăjmașul diavol, care își epuizase aproape toate încercările de a-l ispiti. La 12 septembrie 1804, trei săteni necunoscuți se apropiară de el pe când tăia lemne. L-au bătut cu bestialitate, dorind să scoată de la el banii pe care credeau că îi ținea ascunși. Cu toate că avea o construcție robustă, Sfântul nici măcar nu a încercat să se apere, a lăsat jos toporul și a suferit loviturile nemiloase care l-au adus în pragul inconștienței. În urma acestei întâmplări, trupul său a rămas pentru totdeauna deformat și, cu toate acestea, Sfântul a refuzat să depună plângere împotriva celor care-l maltrataseră.
Mărturia lui Motovilov
O altă formă a nevoinței sale a fost tăcerea. Timp de cinci ani, Cuviosul Serafim a stat zăvorât în chilia sa, neschimbând o vorbă cu nimeni, petrecând doar în post, în rugăcine și contemplând Sfânta Scriptură. La porunca Maicii Domnului, în 1826, a revenit în chinovia de la Sarov, rupând tăcerea și propovăduind cuvântul Evangheliei, primind și binecuvântând pe toți care veneau la dânsul. Obișnuia să-i întâmpine pe toți cu cuvintele „Hristoa a înviat, bucuria mea!”, îndemnându-i să dobândească pacea și liniștea care venea de la Duhul Sfânt. Cu timpul, Cuviosul Serafim a fost învrednicit de darul facerii de minuni și harisma vederii în Duhul.
Ucenicul său, boierul Motovilov, povestește despre minunata transfigurare a Sfântului în timp ce îi vorbea despre binefacerile Duhului Sfânt. Pentru că acesta nu înțelegea cum luminează harul Duhului în oameni, Sfântul l-a strâns brusc în brațe și, privindu-l drept în ochi, fața lui a devenit dintr-odată mai strălucitoare decât soarele, apoi i-a spus ucenicului său: „Privește-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ți fie teamă! I-am cerut Domnului, din adâncul inimii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupești pogorârea Sfântului Duh, și iată ai devenit, ca și mine, cu totul luminos și te-ai umplut și tu de harul Sfântului Duh, căci astfel n-ai putea să mă vezi în această lumină”. După ce i-a dat drumul, zăpada care-i înconjura s-a topit pe o porțiune de câțiva metri pătrați. Întâmplarea a fost pusă în scris de Motovilov, manuscrisul său fiind descoperit de Biserică foarte târziu, abia în anul 1903, în preajma canonizării Sfântului Serafim.
În ziua de 1 ianuarie1833, după ce a participat la Sfânta Liturghie și s-a împărtășit cu Sfintele Taine, Sfântul Serafim s-a retras singur în chilia sa, unde a adormit, îngenuncheat la icoana Maicii Domnului. La 19 iulie 1903, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse, cu acordul evlaviosului țar Nicolae al II-lea, l-a canonizat pe Cuviosul Serafim, nemaiexistând nici o îndoială în privința sfințeniei vieții sale. În 1926, bolșevicii au confiscat sfintele sale moaște, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului, însă nu au reușit niciodată să le expună în acel loc. După ani lungi de căutări, Biserica Rusă a redescoperit moaștele Sfântului într-un depozit al unui muzeu din St. Petersburg, abia în anul 1990. Astăzi, moaștele Sfântului Serafim se află la Mănăstirea Diveevo, la 10 kilometri de Sarov. Biserica Ortodoxă îi pomenește nevoințele în fiecare an în zilele de 2 ianuarie și 19 iulie.

(Ioniță APOSTOLACHE, sursa: www.ziarullumina.ro)



Recomandări

Binecuvântare arhierească la Biserica „Acoperământului Maicii Domnului” din cadrul Așezământului de copii din Rădăuți

Binecuvântare arhierească la Biserica „Acoperământului Maicii Domnului” din cadrul Așezământului de copii din Rădăuți
Binecuvântare arhierească la Biserica „Acoperământului Maicii Domnului” din cadrul Așezământului de copii din Rădăuți