Monahismul, încotro?



În decursul lunii ianuarie proslăvim numeroși sfinți care și-au dobândit mântuirea printr-o viață ascetică, de neîncetată rugăciune, recunoscuți drept adevărate modele ale monahilor. Ne referim la Sfinții Cuvioși Teodosie cel Mare, Antonie cel Mare, Macarie Egipteanul, Eftimie cel Mare, Pavel Tebeul, Efrem Sirul și alții.
Gândindu-ne la trăirea și nevoințele lor, la adânca lor smerenie, denumirea de „cel Mare“, atribuită de sinaxare câtorva dintre ei, apare paradoxală. Deși toți au fugit de mărirea lumii, de slava deșartă, de onoruri, laude ori funcții, conștiința Bisericii i-a păstrat în amintire cu apelativul de „mare“. Toți sfinții s-au dovedit mari, în sensul că mari le-au fost dragostea, jertfa, pe măsură însă și bucuria răsplătirii, căci acum se împărtășesc din iubirea Preasfintei Treimi. De ce au apucat pe un asemenea drum spre a urca la cer sfinții cuvioși? Au disprețuit ei lumea, familia? Au ales o cale mai lesnicioasă de a se întâlni cu Părintele Luminilor? Unii, poate, vor spune că da! Monahismul pare o modalitate comodă de mântuire pentru cei ce nu vor să se „complice“ cu întemeierea unei familii, griji, copii, serviciu, obligații socioprofesionale. Și totuși nu este așa, căci monahul nu disprețuiește lumea, nu se retrage din ea din pricina neputinței de a-și asuma responsabilitățile sociale. De acolo, din „pustie“, călugărul se roagă pentru întreaga lume, plânge și înalță smerite rugăciuni pentru frații aflați în iureșul unei existențe care tinde din ce în ce mai accentuat spre însingurare și izolare de Dumnezeu.
În ultimul timp se observă o îngrijorătoare indiferență a celor tineri față de viața de mănăstire; nici chiar absolvenții unei școli teologice nu manifestă o atracție deosebită în acest sens. În unele țări ortodoxe lipsa personalului monahal a dus la situații atipice: preoți de mir slujesc în chinovii. La noi încă este bine: există tineri, ce-i drept, din ce în ce mai puțini, care se îndreaptă spre călugărie. Dar, dacă privim în viitor cu sinceritate și responsabilitate, ne paște aceeași situație. Ca unul ce aparțin „tagmei“ monahale, voi fi bănuit, probabil, că aș vrea să fac „prozelitism“, atenționând asupra faptului că monahismul nu mai prezintă același interes în ochii societății contemporane. Găsesc de cuviință că trebuie spuse aceste lucruri, căci lipsa ori diminuarea viețuirii călugărești poate constitui un semn al slăbirii trăirii duhovnicești sau chiar al secularizării unei societăți.
Citind despre Sfântul Antonie cel Mare, m-am întrebat cum de a reușit să strângă în jurul său o obște impresionantă: aproximativ zece mii de ucenici au părăsit lumea, alăturându-se, în sihăstrie, cuviosului. Aceeași întrebare mi-am pus-o în cazul Sfântului Paisie de la Neamț, trăitor în veacul al XVIII-lea. Și el a adunat în juru-i cam o mie de ucenici de diverse etnii: români, ruși, greci, sârbi, majoritatea tineri. Oare tinerii acelor vremuri nu aveau aceleași aspirații ca și astăzi? Sau pe ei nu îi ispiteau, precum pe cei ai zilelor noastre, gloria, banii ori plăcerile?
Astăzi, cum să renunțe omul la toate, urmând un drum îngust, plin de nevoințe, lacrimi, supunere, câtă vreme contemporaneitatea a transformat plăcerea și puterea în adevărați idoli? De aceea există oameni care nu înțeleg sensul monahismului, acuzându-i pe cei ce au luat îngerescul chip spre mântuire că ar fi incapabili să-și stabilească un alt rost. Dar oare scopul suprem al existenței pământene nu este de a ajunge cât mai aproape de Dumnezeu? Or, retragerea călugărului în mănăstire tocmai asta urmărește: petrecerea unei vieți cât mai aproape de Prototip. În rânduiala tunderii în cinul monahicesc una din rugăciuni îndeamnă pe cel călugărit: „…te povățuiesc la viața cea mai desăvârșită să ajungi, fiindcă ai ales să te apropii și să slujești Domnului“.
Cu toate acestea, nu putem să învinuim doar laicatul de indiferență, „emancipare“ sau secularizare. Poate că este și vina noastră, a monahilor de azi, că nu reușim să oferim pilde vii, de trăire autentică, redeșteptând interesul mirenilor spre o astfel de cale. Poate că uneori, căzuți în grijile „Martei“, am uitat de dictonul „ora et labora“, roagă-te și muncește! Grijile și lipsurile mari ale unor mănăstiri, vidul administrativ generat de regimul comunist ateu au făcut ca uneori obștile monahale să inverseze apoftegma arhicunoscută în „muncește și te roagă“.
Să nu uităm, așadar, aceste lucruri, nici povața unui sfânt părinte care-i îndemna pe călugări să facă pământul Cer. În orice timp ar trăi, supus oricăror ispite, monahul are datoria de a-L arăta pe Dumnezeu lumii.
(Arhim. Mihail DANILIUC)



Recomandări

Reuniunea promoției 1975 – 50 de ani de amintiri și legături neșterse la Școala Gimnazială Nr. 6 Suceava

Reuniunea promoției 1975 – 50 de ani de amintiri și legături neșterse la Școala Gimnazială Nr. 6 Suceava
Reuniunea promoției 1975 – 50 de ani de amintiri și legături neșterse la Școala Gimnazială Nr. 6 Suceava

„Bazar”, expoziția artistului vizual Mihai Varzari, ne propune și câteva teme de reflecție privind relația dintre oameni și obiecte, reflectarea sinelui