Monahismul afirmă durata eternă a omului

„Călugăria este ceva care e cum ar fi deja să trăiești ceva din veacul ce va să fie, unde zice Mântuitorul: „Nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii””, afirma părintele Rafail Noica într-o conferință susținută în martie 2002. Călugării nu sunt îngeri, totuși viața lor tinde către dobândirea sfințeniei puterilor netrupești. Iar la aceasta se ajunge prin primirea unei noi identități și recunoașterea păcatelor proprii. Numele noului monah, luat din rândul marilor cuvioși sau mucenici, îi aduce aminte călugărului de modelele înalte ale viețuirii în Hristos, punându-i în vedere datoria de a urma lor.
Slujba de călugărie, în prima parte, se axează pe pregătirea candidatului prin întrebări pentru momentul principal, tunderea părului. De răspunsurile candidatului depinde săvârșirea celei de a doua părți. Novicele sau începătorul, în scurt timp, va deveni monah…
În partea a doua a slujbei de călugărie, după binecuvântare, primul gest, devenit liturgic, este însăși tunderea părului novicelui. La acest moment, chiar înainte de a-i tăia părul capului în chipul crucii, starețul sau preotul slujitor îi schimbă numele, punându-i un nume de mare cuvios sau mucenic. Se obișnuiește ca numele dat novicelui la călugărie, în cele mai multe cazuri, să păstreze inițiala numelui pe care l-a primit la Sfântul Botez. Formula tunderii se aseamănă puțin cu cea de la Botez: „Fratele nostru (N) își tunde părul capului său, în numele Tatălui. Amin; și al Fiului. Amin; și al Sfântului Duh. Amin…”. Iar preotul sau starețul îl tunde în formă de cruce, tăind câte o șuviță de păr din patru părți ale capului.
Pocăința, programul întregii vieți a monahului
Este interesantă formula folosită în slujbă: „își tunde”, nu spune că se tunde sau este tuns, pentru că „el însuși își taie legăturile cu lumea” prin mărturisirile făcute și hotărârile luate până la acest moment al tunderii părului. El va rămâne în continuare viețuind în lumea aceasta, asemenea celorlalți monahi, dar legăturile lui cu ceea ce este lumesc sunt tăiate prin cele trei voturi monahale pe care el și le asumă ca trăire: ascultarea, fecioria (curăția) și sărăcia. Apoi, „…i se dă numele cel nou, acum îl trece în noua identitate, ca și cum l-ar trece peste o prăpastie, peste o graniță, la o altă viață, într-o lume în care va fi altul, în care altele vor fi obiceiurile, alta va fi limba, în care îl va chema altfel. S-a născut din nou”. Botezul este nașterea din apă și din Duh. Monahul renaște permanent prin pocăință și rugăciune neîncetată, iar tăierea părului în numele Sfintei Treimi este asemenea întreitei afundări în scăldătoarea Botezului. După cum Botezul nu se repetă, la fel și călugăria. Cu toate acestea, pocăința în viața monahului este un program pentru tot restul vieții sale.
Formula tunderii părului se încheie cu următoarele cuvinte: „Să zicem pentru dânsul: Doamne miluiește”. Cântăreții și obștea cântă „Doamne miluiește” de trei ori, cerând milă de la Dumnezeu Care l-a primit pe noul monah, exprimând în același timp și bucuria pentru noul venit în nevoințele călugărești.
Ceremonialul acesta de schimbare a numelui își are continuitatea după ce noul monah a fost îmbrăcat cu toate hainele. Fiecare haină sau lucru cu care este împodobit noul monah se binecuvântează de către slujitor și se indică semnificația deosebită pe care o are. La sfârșit, având Sfânta Evanghelie în mâna dreaptă, Sfânta Cruce și lumânarea în mâna stângă, noul monah este așezat într-o strană. Ar fi potrivit să fie așezat alături de strana starețului, căci ar trebui să i se dea întâietate, precum noului hirotonit în soborul preoților.
„Brațele părintești sârguiește a le deschide…”
Ceremonialul călugăriei a fost foarte simplu la începutul istoriei monahismului, așa cum au fost, de fapt, toate slujbele din Biserica Ortodoxă. Nu are un autor cunoscut, probabil forma actuală s-a conturat în decursul timpului. Tot cu probabilitate spun că au fost mai mulți autori, iar IPS Antonie Plămădeală în lucrarea Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă îi numește „autori geniali”. Chiar de la începutul slujbei, dar mai ales în finalul ei, cu toate că din momentul tunderii i s-a dat un nume noului monah, totuși parcă nimeni nu-l mai cunoaște. De aceea îl întreabă: „Cum te cheamă, frate?” Se are în vedere că „…omul cel vechi a murit. În fața lor e un om nou, un altul cu care trebuie să facă cunoștință, pe care nu l-au mai întâlnit niciodată, fiindcă nici nu aveau cum să-l întâlnească. Abia s-a născut”. Așadar, obștea, începând cu starețul și cei prezenți la călugărie, se prezintă, pe rând, la noul monah, sărută Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce și îl întreabă: „Cum te cheamă, frate?” Normal ar fi, așa cum arată și IPS Antonie, ca noul monah să răspundă, de exemplu: Casian monahul. Dar în practică se obișnuiește: (Casian) păcătosul. Se are în vedere conținutul cântării de la începutul slujbei, Brațele părintești, în care se amintește că el nu a trăit conform rânduielilor lăsate de Dumnezeu. Ci, asemenea fiului risipitor din Evanghelie, consideră că nu este vrednic decât a se numi „păcătos”.
Identitate nouă, viață nouă
El spune astfel și pentru a se smeri, și pentru a nu crede că, devenind monah, a scăpat de grija păcatului. „Ține mintea în iad și nu deznădăjdui”, spune Sfântul Siluan Athonitul. Noul monah acum „își dezvăluie identitatea, își aprobă viața nouă”. Ia cunoștință cu noul său nume, îl face cunoscut celor ce îl întreabă de noua sa identitate. Cu acest nume „va rămâne de acum încolo pentru totdeauna, cu care va fi strigat, catalogat, trimis, lăudat sau blamat”. Dialogul continuă, căci, auzind numele noului monah, cel care se închină și sărută Evanghelia și Sfânta Cruce îi face o urare, dar și o rugăminte: „Să te mântuiești în Domnul și să te rogi și pentru mine”. Într-o formă smerită, noul monah arată că și el are nevoie de rugăciunea celuilalt, și de aceea răspunde: „Datori suntem a ne ruga unii pentru alții”. Datoria de a ne ruga unii pentru alții o cunoaștem de la Sfântul Pavel, care, deși s-a înălțat până la al treilea cer fără să știe dacă a fost în trup sau în afară de trup (2 Cor. 12, 2-4), totuși avea nevoie de rugăciunile credincioșilor simpli cărora le propovăduise Cuvântul Evangheliei Domnului (2 Cor. 1, 10-11).
Iată și o reflecție a înaltului ierarh din Transilvania la slujba călugăriei: „Avem în ea elementele tuturor Regulelor, patosul și dramatismul acestei dedicații, poezie, artă, filosofie în cel mai adevărat înțeles, meditație înțeleaptă, profundă asupra vieții, gândire creștină din acest sistem care își dezvăluie astfel extremele cele mai îndepărtate, ultimele posibilități de angajare a omului pe linia sensului celui mai clar, ultimele întrebări și ultimul răspuns. Pe calea căutărilor care au frământat de milenii omenirea, răspunsul acesta e din cele mai satisfăcătoare, pentru că prin el omul își afirmă credința în durata lui personală eternă”.
(Ziarul Lumina)