Monahia Eufrosina sau o poveste minunată despre ascultare

Ajungând la Iași, ca slujitor la Catedrala Mitropolitană, am bătut sfios la ușa arhimandritului Partenie Apetrei, eclesiarhul catedralei și, totodată, administrator al Căminului monahal „Sfântul Gheorghe”. După un dialog foarte scurt și o privire pe care mi-o amintesc și acum, părintele Partenie m-a trimis la maica „Frusica”, să-mi dea camera cu numărul 30 de la etajul al doilea al clădirii. M-a atenționat să mă port cu atenție față de această călugăriță, pe care mi-a recomandat-o ca fiind „stăpâna căminului”. Când am ajuns la ea, am întâlnit o persoană cu totul obișnuită, smerită și exagerat de binevoitoare. M-a condus la camera cu pricina, mi-a spus în câteva cuvinte ce am de făcut și s-a întors după puțin timp cu un rând de așternuturi curate, pe care le-a așezat în încăpere. Era la începutul lunii iulie, anul 1990. Mi s-a spus că voi rămâne la catedrală până la hramul Sfintei Parascheva, adică trei luni.
Așa am întâlnit-o pentru prima dată pe maica Eufrosina Grosaru, maica „Frusica”, cum o numea arhimandritul Partenie, care m-a trimis la ea, spunându-mi: „Fii atent cum vorbești, să-i săruți mâna, ea este stăpâna aici…” Pe drumul către oficiul maicilor, îmi făceam tot felul de gânduri. Realitatea a fost alta. Maica Eufrosina era o călugăriță desprinsă din cărțile cu îngeri buni.
Născută la Mălini, lângă Munții Stânișoarei, cu mulți ani înaintea lui Labiș, maica Eufrosina a ales drumul mănăstirii împreună cu celelalte două surori ale ei (una, călugăriță la Polovraci, Lavrentia, și alta, la Vorona, Mitrodora). Tatăl lor murise la Cotul Donului, erou pe front, iar mama lor, Casandra, o creștină pioasă, a purtat jugul greu al văduviei mai mult de 40 de ani, în cele din urmă călugărindu-se și ea la Mănăstirea Vorona din ținutul Botoșanilor, cu numele Casiana.
Maica Eufrosina era la Iași de aproape 30 de ani, cu ascultarea la căminul preoțesc. Mai lucra acolo și monahia Lavrentia, mutată la Domnul în anul 2007, dar, de fapt, maica Eufrosina lucra cât pentru trei persoane la un loc. Se trezea dimineața, pe la ora 3:00 sau 4:00, își făcea pravila, iar la ora 6:00 era în bucătărie. Curăța toate zarzavaturile cam două ore. Făcea curățenie, aerisea camerele și participa la Sfânta Liturghie în fiecare dimineață. După slujbă, continua curățenia la cămin, pregătea camerele pentru oaspeți, spăla așternuturi și călca până seara târziu. Nu știu cum a putut rezista atâția ani în această aspră nevoință.
Pe slujitorii de la catedrală i-a îngrijit ca pe propriii copii, n-a refuzat pe nimeni, n-a vorbit vreodată necuviincios, nu s-a scuzat, nu s-a ascuns în spatele cuvintelor. Părintele Partenie, punctual și sever cum era, nu i-a găsit niciodată pricină acestei călugărițe. După mulți ani de ascultare exemplară, părintele o numea „stăpâna căminului”. Le-a spus acest lucru și mitropoliților Moldovei, acoperind-o pe monahia Eufrosina cu binemeritate aprecieri. Într-o zi, pe când se afla în curtea catedralei cu Mitropolitul Teoctist, maica venea din piață cu „târguieli” pentru cămin.
Văzând-o de departe, arhimandritul Partenie i-a amintit mitropolitului faptele acesteia, care, într-adevăr, erau meritorii. Când s-a apropiat, a lăsat cumpărăturile jos și a sărutat mâna mitropolitului, care i-a spus: „Ești încărcată ca o albină… Mi-a spus părintele că ești cea mai veche aici”. „Cea mai veche în păcate!”, a răspuns maica cu nedisimulată modestie. „Am auzit că ești stăpâna căminului”, a continuat mitropolitul. „Iertați-mă, Înaltpreasfințite, sunt stăpâna păcatelor mele.” „Mi-au spus părinții că ești ca o stareță aici”, a adăugat mitropolitul. „Sunt stareță peste mătură, o păcătoasă și nimic mai mult.” A luat bagajul lăsat deoparte și s-a dus la ascultarea ei. Uluit de răspunsuri și de marea ei smerenie, mitropolitul i-a mărturisit arhimandritului: „Ca la Pateric vorbește maica asta…” Arhimandritul Partenie a spus și el: „Viața ei este ca la Pateric, Înaltpreasfințite”.
Peste ani, mi-am dat seama că Patriarhul Teoctist, de pioasă amintire, n-a uitat întâmplările legate de maica Eufrosina. Într-o întâlnire avută cu mulți ani după ce plecase de la Iași, ajuns la București, m-a întrebat: „Ce mai face mătușa Casandra cu fiicele ei?” Pe moment nu mi-am dat seama despre cine vorbea. „Cum să nu știi despre mătușa Casandra, se poate să-ți scape?” M-am dumirit repede că era vorba de mama acestei călugărițe minunate.
Maica Eufrosina, fiică a Ascultării și Smereniei
Maica Eufrosina a mai rămas la Iași până în anul 1993. Înainte de a pleca la Mănăstirea Slatina pentru anii de pensie, maica Eufrosina împreună cu Lavrentia au fost invitate la Palatul Mitropolitan să servească masa la prânz cu Mitropolitul Daniel. Nu le-a venit să creadă când au auzit, iar în cele din urmă, când și-au dat seama că lucrurile erau reale, s-au așezat cu emoție în fața chiriarhului și au folosit cu stângăcie cuțitul și furculița la momentul festiv care încununa mai mult de 30 de ani de statornică și jertfelnică slujire. Ani la rând au povestit cum au fost chemate la prânzul arhieresc și cum au primit multă binecuvântare și recunoștință.
Ce-i drept, maica Eufrosina merita cu prisosință această atenție specială. Foarte rar se întâlnește o asemenea călugăriță, fiică a Ascultării și Smereniei. O persoană care n-a refuzat pe nimeni, care n-a știut să spună nu, care s-a smerit mereu, ascunzând faptele bune într-un chivot special pe care-l trimitea către singurul și adevăratul Răsplătitor.
Iluminată de darurile Duhului Sfânt, oferea uneori adevărate maxime ale spiritualității monahale. Și când tăcea, învăța de fapt pe cei din jur o lecție de trăire înaltă, demnă de paginile Patericului.
Petrecută cu lacrimi la propriu, atunci când a plecat din Iași, și pomenită mereu cu sinceritate, monahia Eufrosina s-a stabilit la Mănăstirea Slatina din ținutul Fălticenilor.
Deși aproape de satul natal, n-a ieșit decât rareori pe poarta mănăstirii. A continuat și acolo aceeași ascultare desăvârșită, aceleași virtuți, același veșmânt al smereniei. Lavrentia, călugărița care a ajutat-o în ultimii 30 de ani, a fost suferindă mult timp. A îngrijit-o cu mare atenție, până în ceasul din urmă, ignorând propria-i boală și uitând de sine pentru a-l sluji pe cel aflat în suferință.
După mulți ani, am revăzut-o în mănăstirea pe care și-a ales-o ca popas în drumul către Cer. Am raportat, în acești ani, diferite persoane la ținuta, bunătatea, dăruirea și iubirea, toate inepuizabile, ale acestei călugărițe minunate și a trebuit să remarc că astfel de oameni se întâlnesc doar de câteva ori în viață. Dumnezeu are astfel de oameni pentru a ne aminti, iară și iară, modelul pe care trebuie să-l urmăm. O astfel de cale a slujirii dezinteresate, totale, ne-o oferă, la începutul mileniului al treilea, o fericită călugăriță, cu numele ei Eufrosina Grosaru.
Anii s-au adunat mulți la număr, iar cei de pensie au trecut de un sfert de veac…
Trudită, fără să cârtească, a înțeles că vremea călătoriei s-a apropiat. „De acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, și nu numai mie, ci și tuturor celor care au iubit arătarea Lui” (II Timotei, 4, 8).
La umbra mănăstirii voievodale de la Slatina se află așezată o călugăriță minunată, cum nu sunt multe, care așteaptă acolo ziua cea mare a învierii.
(† Timotei Prahoveanul Episcop-vicar Al Arhiepiscopiei Bucureștilor, Ziarul Lumina)