Nimic nu e simplu în această poveste “Dana” a Monei Muscă. Pe de o parte, e limpede că e disproporționat să faci din d-na Muscă simbolul torționarilor din politica românească atâta vreme cât în Parlament, pe diverse liste de partide, sunt foști securiști cu acte în regulă. Pe de altă parte, Mona Muscă era preferata acelor români care încă mai cred în etică și morală, care încă mai speră că de-acolo, dinspre politică, pot să vină și lucruri bune. Tocmai fiind preferata acestor oameni intransigenți, ea a fost acum ținta atâtor intransigențe – vezi scrisoarea lui Gabriel Liiceanu de alaltăieri, care a stârnit mai multe comentarii decât “Scrisoarea a III-a” a lui Eminescu.
Un singur lucru, mărturisesc, nu mi-e clar după toată această afacere. Care va fi, de fapt, reacția oamenilor obișnuiți, a alegătorilor care nu au nici trecut de disidenți și nici pretenții de intelectuali? Există un episod istoric la care mă tot gândesc. Imediat după venirea în țară (în mai 1866) a domnitorului Carol I, grănicerii de pe linia Dunării s-au răsculat, temându-se că neamțul o să le ia înapoi pământurile pe care le primiseră de la Cuza. Prefectul de Romanați din acea vreme a dat veste la București că mai ales țăranii din satul Dăbuleni (în Sudul României, în câmpia doljană) ar fi mai îndârjiți. Lucrurile s-au calmat repede – Carol nu s-a atins de reformele lui Cuza, ba chiar le-a dezvoltat. Dar, de atunci încolo, ori de câte ori o lege părea a pune probleme, domnitorul își întreba miniștrii: “dar dăbulenii, ei ce zic?”
Tocmai cunoscând-o, eu mă întreb cum Mona Muscă a putut greși astfel. La simpatia de care se bucura, putea face oricând, în anii din urmă, o mărturisire și lumea ar fi iertat-o. Pierzând sprijinul politic al PNL, d-na Muscă este acum într-o situație delicată. Dar mai sunt și oameni – neinteresați de lustrație, de fosta Securitate, de CNSAS etc. – care-o simpatizau pe d-na Muscă din alte motive: nu pentru că era liberală, ci pentru că o vedeau la televizor și o plăceau; nu pentru că era o persoană de dreapta, ci pentru că vorbea convingător despre pensiile bătrânilor sau despre femeile maltratate de soți.
Este, deci, posibil ca tocmai criticarea Monei Muscă de către elita intelectuală sau politică să-i atragă, în recul, noi simpatizanți în stratul profund (și altfel mut) al societății noastre. Drept care se cuvine să ne întrebăm “dar alegătorii obișnuiți, ei ce zic?” atunci când privesc la televizor cum atâta lume bate câte un cui în crucificarea acestei femei.
