Momentul salvator al acceptării trecutului

În acest articol dorim să vorbim despre acceptare, etapă cunoscută a fi parte integrantă în procesul de vindecare a suferințelor sufletești. Am amintit-o în articolele precedente ca fiind o treaptă obligatorie pe care urcăm, atunci când ne dorim pe noi înșine și când viața noastră ne cheamă cu glasul de dor al sufletului. Nu putem trece cu adevărat mai departe fără să acceptăm ceea ce avem acum, în prezent.
Probabil o să fiți de acord cu această afirmație și poate că fiecare din noi a urcat treapta acceptării, în feluri unice, personale, mai mult decât o singură dată în viață. Și cu toate acestea, nu sunt mulți cei care o recunosc cu adevărat și poate mai puțini sunt cei care o caută pentru darurile pe care le aduce.
Când accept ceva, iau faptele ca atare
Privind concret, această etapă este parte integrantă din terapia iertării. De ce iertăm, de ce e totuși nevoie de iertare? Pentru a ne elibera pe noi înșine de faptele și de oamenii care ne mențin într-un cerc vicios de tristețe, resentimente, dureri și frustrări retrăite ca într-un film ce se rulează singur, asemenea unui program automat. Program care nu este viața noastră.
Totodată, acceptarea este un punct de plecare, unul sănătos, care vine cu un dar. Poate da un fel de uniformizare a realității noastre. Atunci când accept, o fac folosind predominant emisfera dreaptă, cea a rațiunii, și deci implicarea creierului emoțional, deși există, este mai puțin evidentă. Când accept ceva, nu mă mai pierd în bulele de emoții care dau atâta culoare și intensitate trăirilor noastre, prin faptul că atunci etichetez mult mai puțin ceea ce trăiesc în bun sau rău, adică iau faptele ca atare. Faptele sunt doar fapte, nu le mai trăiesc prin efectele lor, ci doar prin ceea ce sunt. Este o manevră salvatoare pentru noi și posibilă creierului nostru. Programele învățate, care ne trec evenimentele de viață prin filtrele de catalogare de tip bun (plăcut) și rău (neplăcut), pot fi evitate prin faptul că impulsurile pot utiliza și alte căi neuronale. Senzația este de mai direct, mai rapid, spre o perspectivă, care neparazitată de nevoile emoționale, poate fi o bună bază de pornire. Cum putem facilita aceste căi? Dând voit o importanță mai mică trăirilor noastre, refuzând fascinația lor, în încercarea de a urmări scopul, care nu este nimic mai mult decât vederea clară a unei stări de fapt.
Deși știm avantajele unor evenimente regretate din trecut, ne dorim să fi fost altfel
Cu toate acestea, de multe ori este de neconceput cum am putea totuși să nu ne pierdem în trăirile noastre emoționale, mai ales în momentele de depresie, care sunt veritabile afundări în iadul din mintea noastră. Adică a suferinței de gânduri și sentimente care ne amenință și ne sperie că nu suntem buni, că am greșit și că Dumnezeu ne pedepsește pentru asta. Atunci putem să constatăm cu surpriză că, deși știm foarte bine avantajele unor evenimente regretate din trecut, ne simțim tot bolnavi de tristețe și dorim cu disperare doar altceva. Alte fapte, alți oameni, altă familie, alte decizii, să fi reacționat diferit, căci numai așa, prin schimbare, credem că am avea puterea și am găsi sensul să ne acceptăm viața și implicit să începem să o trăim.
Cunosc un caz în care persoana a avut șansa ca într-un moment de mare tristețe, generat de trăirea dureroasă a unor consecințe provenite din alegeri „greșite” din trecut, a fost întrebată cum s-ar simți acum dacă i s-ar spune și ar crede, că problema de care se plânge este la acel moment rezolvată? Printr-un efort de voință persoana a putut să oprească pentru câteva momente filmul regretelor, al fricii și al durerii și a privit în sine. Atunci a constatat cu perplexitate că s-ar simți exact la fel. Uimirea a fost atât de sinceră încât probabil mintea a tăcut pentru câteva momente și a putut primi un nou înțeles, pentru care nu avea formatări de bine și rău, pentru că era un ceva nou. Ceea ce trăia atât de dureros era o furtună emoțională care se întreținea prin ea însăși și nu atât prin evenimentul declanșator. A înțeles că ce trăiește este ca un fel de dat, nici bun, nici rău, doar ca niște coordonate ale acelui moment, pe care le-a acceptat atunci ca atare. Erau aceleași coordonate care i-au fost cu câteva momente înainte un veritabil blestem. Ele nu s-au schimbat cu nimic. S-a schimbat doar atitudinea persoanei care le trăia. Le-a privit ca pe fapte concrete și le-a luat ca ceea ce erau, fără să le mai prindă în catalogări de bine sau de rău. Cum ai spune că un copac are rădăcini, trunchi și ramuri. Nu gândim asta în termeni de calitate. Persoana de care vă vorbesc a spus că pentru prima oară în viață a simțit cu adevărat „gustul” acceptării și darul ei.
Găsirea odihnei promise de Hristos
Adică acceptând, nu ne împotrivim și doar așa putem să trăim. Nu înseamnă că ne supunem, înseamnă că nu ne luptăm și găsim ceva din odihna promisă: „Veniți la Mine toți cei osteniți, că Eu vă voi odihni pe voi!” În momentul în care acceptăm și binecuvântăm o realitate, Însuși Dumnezeu, Izvorul binecuvântării, intră în acea realitate și o preface în altceva, în loc de întâlnire cu El, în ușă de intrare în Bucuria Lui, uneori fără ca evenimentele în sine să se modifice dramatic, ci doar raportarea la ele. Totodată, să nu uităm că Iubirea lui Dumnezeu este uneori greu de pătruns pentru mințile noastre.
Dr. Andreea HEFCO, medic psihiatru, doctor în științe medicale, specialitatea neurologie