Momentul adevărului

Potrivit legilor țării, Președintele României este și Președintele Institutului Cultural Român. Becali și-a dorit funcția supremă în stat. Dacă o obținea, devenea și șeful direct al dlui Patapievici. Îmi închipui cum ar fi dialogat cei doi, ghidându-mă după stenogramele publicate de DNA în cazul „Valiza”. Iată o mostră de frază becaliană, dintr-o convorbire cu văru-său Virgil: „…sunt prea inteligent, geniu, că dau m(…)e la DNA și c-o să-mi bag p(…)a în mă-sa…și premiez toate echipele, ca să-mi sugă p(…)a.” Deși obscenitatea discuției n-ar contrasta prea mult cu (să zicem) esența porno-sado-maso a expoziției de la Bochum patronată de Institutul Cultural Român, totuși, o comunicare reală între cei doi lideri nu pare posibilă. Fie și pentru faptul că Becali juisează în pielea goală, la față de cortină, în vreme ce prezidentul Institutului știe să manevreze ceața acoperământului cultural „elevat”, capabil să justifice „artisticește” și porcării mai mari decât cele țâșnite din Pipera. Gigi, cu bădărănia mizerabilă în sânge, atâta știe, atâta face, atâta spune.
Universul valorilor sale se circumscrie prohabului. O societate normală, într-o țară cât de cât normală, l-ar fi rejetat imediat, trimițându-l nu la stână, că acolo s-a născut „Miorița”, ci înapoi pe caldarâmul bucureștean ce i-a suportat bișnițăria de doi lei – că atâta costa, atunci, biletul la cinema. În eterna și fascinanta Românie, Becali și-a tras palat (de prost gust, dar asta-i altceva), candidează la președinția țării, încearcă să intre în Parlament, își cumpără partide (amintiți-vă că așa a fost: un act de cumpărare-vânzare) și deține loc de frunte la prezența cotidiană pe sticlă.
Că eșichierul politic românesc s-a populat, în ultimele două decenii, cu personaje de moralitate îndoielnică, se vede de la o poștă. Că originea multor averi este cel puțin dubioasă, e cât se poate de clar. Dar barem protagoniștii posedă dramul de bun-simț care-i face să pună surdină golăniei de limbaj, oglindă a golăniei de caracter. Lui Becali i se rupe în paișpe (ca să utilizăm exprimarea lui „frustă”) convins fiind că, dacă ai bani, îți poți permite orice. Și-și permite copios! Cine i-a ascultat înregistrarea răspunsului telefonic la întrebarea unui gazetar de la, pare-mi-se, „Ziua”, nu poate decât să se crucească: ce caută un asemenea derbedeu de mahala în prim-planul interesului public? N-ar trebui să ne fie tuturor rușine că nu suntem capabili să-l acoperim cu meritatul blam național? Ce caută în politică? Ce caută în sport? Că fotbalul nostru (și nu numai al nostru) este corupt până-n plăsele se știe de când hăul.
Speranțe în necesara asanare nu prea sunt, chiar dacă episodul „Valiza” a deconspirat nu numai ilegalitatea unui demers, ci și imoralitatea întregului sistem. Iar complicitățile ies la lumină una după alta. Comitetul Executiv al FRF a decis: în pofida revelărilor din stenograme, cazul nu va fi rejudecat. Dragomir s-a exprimat chiar că „numai un nebun ar putea să-și propună redeschiderea cazului înainte de o hotărâre judecătorească definitivă”. Aici e toată șmecheria.
Complicii lui Becali mizează pe îmbrobodirea justiției, care se va poticni, cu certitudine, de o chichiță: Codul Penal pedepsește funcționarul care îndeplinește, nu îndeplinește ori întârzie îndeplinirea unui act datorită „premierii” corupătoare. Tirul avocățesc se va concentra pe discuția dacă fotbaliștii sunt sau nu funcționari. Probabil că nu-s, ceea ce va face ca, în justiție, Becali să câștige. Dar legile sportive (Regulamentul UEFA, plus reglementările FRF) afirmă, mult mai clar, că „orice persoană care oferă, promite sau garantează un avantaj nejustificabil (…) unui jucător (…) va fi sancționat. Corupția pasivă (cererea, promisiunea sau acceptarea oricărui avantaj nejustificabil va fi sancționată în aceeași manieră.” Urmează (regulamentele interne) depunctarea echipei, dacă nu și retrogradarea.
Ne aflăm, probabil, în preajma momentului adevărului în fotbalul românesc. Dacă și de această dată triumfă golănia, abuzul și mârlănia, înseamnă că însănătoșirea fenomenului este imposibilă, complicitățile prea agresive, legea neputincioasă și țara flagrant nepăsătoare. Deși nu-i o chestiune care ține doar de fotbal, ci de însăși demnitatea românilor.