„Nici tovarășul Nicolae Ceaușescu și nici Ileana nu meritau să moară așa. Acum toți își bat joc de ei, dar nu se cade, pentru că sînt în pămînt, acolo unde ajungem toți. Dacă nu s-ar fi băgat ea, ar fi fost bine în România. Și poate nici nu-i împușcau…el ar fi stat prin America de Sud sau, de ce nu, la Castelul Peleș? Să reziști atîția ani în funcția de președinte înseamnă totuși ceva”.
Acestea sînt cuvintele lui nea Gabi. Mulți rădăuțeni îi spun astfel, alții îl „alintă” tovarășul Gabi, foarte puțini i se adresează cu domnul Gabi.
Gavril G. s-a născut acum aproape 73 de ani, la Bilca. În anul 1957 și-a depus candidatura pentru a intra în Partidul Comunist Român și, în conformitate cu legislația de atunci, a devenit membru PCR după un an și jumătate. „ Nu puteai să ocupi un post mai bun sau unul de conducere dacă nu erai membru de partid”, zice nea Gabi. Nu cu mult timp, după ce a primit carnetul roșu, devine membru în Biroul Orășenesc de Partid, iar în perioada 1964-1968 ocupă funcția de președinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular Rădăuți (echivalentul postului de primar din zilele noastre). „ Ierarhic, deasupra mea, aici, la Rădăuți, nu era decît primul secretar de raion, Ștefan Bratu. Îl respectam, eram prieteni buni și-mi aduc aminte de partidele de biliard din subsolul Primăriei ( unde era instalată masa) și de pariurile noastre. Miza era de obicei un „kil” de coniac”, mai spune nea Gabi, cu ochii lucind de aduceri aminte. „Rădăuțiul era un oraș frumos, curat. Și treaba mergea altfel. La IMIL ( actualmente SC SAREX SA) lucrau 4000 de oameni, la fabrica de mobilă, peste 2000. Deși aveam la dispoziție, la Sfat, un IMS pentru munca în teren, foloseam o motocicletă cu ataș „Simpson” pentru controalele pe care le făceam. În “65, după ce Nicolae Ceaușescu a devenit președintele României, prima vizită de lucu a făcut-o în județul Suceava. Primisem dispoziție să pregătesc traseul pe care urma să-l străbată prin Rădăuți, în drum spre Putna. Așa că am bătut drumul de pe strada V.I. Lenin ( actualmente Calea Bucovinei) spre strada Putnei, de sute de ori. Pomi văruiți, fațade de clădiri renovate, steaguri tricolore și steaguri roșii, atmosferă de sărbătoare. Nu aveam voie să greșesc. Totul trebuia să fie perfect. Așa a și fost, dealtfel. Tov-ul a trecut în viteză spre Putna și a ieșit bine și orașul. Imediat după trecerea alaiului cu „primul om la țării”, am primit o altă dispoziție: Ceaușescu se întorcea de la Putna cu trenul și urma să viziteze și orașul nostru. Am mutat toate steagurile de pe strada Putnei în zona gării și am construit o rampă specială, pentru ca „cel mai iubit fiu al poporului” să coboare fără prea mult efort din tren. Am căptușit clădirea gării cu covoare persane, pe care le-am luat din tot orașul. Acolo unde nu am găsit proprietarii, am spart lacătele casei, am luat covoarele și am întocmit procese-verbale de custodie. Și a venit momentul cel mare. Împreună cu delegația stabilită pentru întîmpinare, așteptam cu sufletul la gură sosirea trenului cu înalții oaspeți. Și a intrat garnitura în gară însă, așa cum a venit, așa a trecut , lăsîndu-ne mască …Abia atunci am înțeles că anunțata vizită la Rădăuți a fost o diversiune, o capcană pentru “dușmanii poporului”. Imediat după această surpriză am primit ordin de la Județ să trimit 40 de camioane cu oameni îmbrăcați în port național la Humor, unde urma să poposească Ceaușescu. După ce am trimis oamenii, am sărbătorit așa zisa vizită a președintelui în Rădăuți. Am plecat cu tovarășul Bratu, la Sonntag, la depozitul de vinuri și am chefuit pînă la o bucată de noapte, cînd mi-a apărut nevasta. Dealtfel, pe tovarășul Ceaușescu l-am întîlnit și am expus în fața domniei sale un material, la o conferință națională, pe tema prestărilor de servicii”, încheie nea Gabi povestirea prilejuită de vizita lui Ceaușescu în Rădăuți. L-am întrebat cum se distrau tovarășii de atunci. „ Hmm, eram discreți, în general. Mai trăgeam cîte-un chef aici în oraș, dar, de obicei, la canton la Brodioara făceam niște de nu-ți poți imagina. Mai pușca omul de la canton o căprioară sau un țap, cîteodată o făceam chiar noi, era extraordinar. Acolo eram feriți de ochii curioșilor și ne puteam desfășura cum doream”.
„Bani erau, nea Gabi?” „ Ehe, ce vremuri. Am ieșit la pensie în “85 cu șase sau șapte mii de lei pe lună, nu mai țin minte exact. Chiar oamenii de rînd, muncitorii și ceilalți știau că au o pîine, astăzi nu mai este așa. Cu pensia mea și a nevestei ne descurcăm foarte greu. Am o fiică inginer hidrotehnist la Tîrgu Mureș pe care tot noi o ajutăm. Acum este democrație, dar nu este siguranță, oamenii sînt mai răi, și toți se descurcă greu. Păcat de Ceaușescu și de nevastă-sa”. Oftînd, nea Gabi a concluzionat: “Totuși, atunci, era mai bine”.
