MOLDOVA-SULIȚA. Sat câmpulungean, cu istorie înrudită cu cea a satului vecin, Breaza, dar aflat în proprietatea mănăstirii Putna, în „Braniștea Putnei” din 2 februarie 1503, figurând Bobeica, Țapul, Lucina și Moldova, Moldova-Sulița a fost arendată, în 20 mai 1762, unor „ruși din Putila”, pe vatra actuală a satului, înspre Lucina, așezându-se huțanii Velicico Chisăliță, Ștefan Jonaciu, Fedor Zuben, iar lângă apa Moldovei, Ivan Huță și Nichita Haleț.
În 1890, Moldova-Sulița avea 902 locuitori, paroh fiind Ilarion Gribovschi, iar învățător – George Vorotniac.
Biserica Sfântului Nicolai din Moldova Sulița a fost fundată în 1895 și sfințită în 1896, pe locul unei bisericuțe de lemn, care era considerată, în 1843, filială, având, în Șipot, Izvor, Ulma, Crasnodil și Moldova Sulița, 1.155 enoriași, dar nu și paroh. În 1876, parohul bisericii cu 1.801 enoriași, răspândiți prin atâtea sate muntenești, era Theodor NICHITOVICI. În 1907, preot era Ilarion GRIBOVSCHI, născut la Breaza, în 1859, preot din 1886, iar cantor, din 1905, Ioan BEZRUCIAC, născut în 1879.
O școală cu două clase funcționa, în Moldova Sulița, din anul 1873[1].
„Cu cât te depărtezi de Breaza, cu atât culmile munților se depărtează și ele mai mult de calea ce duce spre Moldova, așa că, în urmă, te trezești într-un platou larg de toate părțile. Pe calea aceasta întâmpini, mai întâi, muntele Răchitișul Brezei, apoi muntele Porcescul, iar în fine, un munte lung și nalt, cu numele Corhana; toți munții aceștia se întind în mâna dreaptă, paralel cu drumul. În stânga, se înșiră, de asemenea linie, Dealul Glodului, Cocoșul, Găina și Știrbul, în depărtări însemnate de drum.
Între comunele Breaza și Moldova se află cătunele Beniea, Cocoșul și Porceștii.
În decursul călătoriei acesteia, făcurăm, de la un punct, spre stânga și ne repezirăm la cătunul Cocoșul, care se află între Dealul Glodului și între munții Dărmoxa-Dărmozul și Cocoșul. Toate regiunile de pe acolo sunt de o grandiozitate rară. De cătră muntele Cocoșul, curge prin cătunul acela râulețul Cocoșul, spre râul Moldova, iar dintre Dealul Glodului și dintre Dărmoxa, un pârâu mai mare decât Cocoșul, cu numele Tătarcă, ce, de-mpreună cu Cocoșul, se varsă în Moldova…
Platoul în mijlocul căruia se află comuna Moldova, de-mpreună cu cătunele amintite, formează, cu numeroasele sale fânețe, printre care se rădică ice un muncel, acolo o dâlmă, dincolo o movilă făcută ca cu mâna, un măreț paradis, ale cărui frumuseți varii greu s-ar putea descrie cu de-amăruntul. Amintesc însă numai atâta, că, precum predomnesc, de la Fundul Moldovei, până la Breaza, mai mult sau mai puțin codrii, așa predomnesc, pe platoul din sus de Breaza, fânațele, cu ierbării împodobite de milioane de flori. Pâlcurile de arbori sunt numai sporadice până la munții cei nalți, cu cari se hotărăște platoul”[2].
„Satul e nesfârșit de lung și împrăștiat, încât abia îl poți cuprinde cu privirile. Casele sunt rare și răsfirate în toate părțile. Între cele două culmi de munți, care se deapănă de o parte și de alta, fiecare văgăună își are partea sa de sat. Locuitorii sunt toți huțani și ruteni…. Gospodăriile sunt întinse, cuprinzând laolaltă casa cu acareturile, câmpul de lucrat, fâneața și crâmpeiul de munte sau de pădure, înconjurate toate printr-un gard de prăjini lungi și înalte, legate între ele prin vânjuri de nuiele. Țarcul urmărește coasta până sus, în munte, în contururi uneori rotunde, alteori drepte, după cum merge și hotarul proprietății.
Casele sunt la mijloc, mici, înnegrite de ploi, zidite din bârne de lemn, încheiate cruciș la colțuri și acoperite cu solzi ascuțiți și deși de șindrilă sură. O simetrie desăvârșită le urmărește pretutindeni. De jur împrejur le înconjură cu un cerdac înalt, închis și tăiat la mijloc cu portițe.
În afara caselor se află grajdul, micul coșar și magazia de unelte și pâine. Casele, peste tot, sunt la fel, parcă le-ar fi făcut același maestru. Rar se vede vreuna văruită, încolo cele mai multe au culoarea lemnului vechi, pe care-l bat ploile și-l usucă vânturile.
În mijlocul satului și lângă șosea e biserica, clădită, la fel, din lemn, simplă, cu două turnuri înalte, sfârșite prin cruci de fier ruginit”[3].
MOLID. În 1742, Molid era doar o poiană a satului mănăstiresc Vama.
[1]SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 59, 1876 p. 99, 1907 p. 115
[2]VASILE BUMBAC, Schițe de excursiuni feriale. Anul 1889, în „Revista Politică”, Anul V, nr. 17 / 1 septemvre 1890, pp. 7
[3]AUREL I. GHEORGHIU, Priveliști din Bucovina pitoreasca, București 1924, p. 117-119