Mokusatsu

Teme uitate, teme abandonate… E-n firea omului să încerce a-și pune ”în adormire” amintirile neplăcute. Istoria, însă, este obligată să înregistreze obiectiv și ceea ce convine, și ceea ce deranjează; mai mult, trebuie să caute motivații, să identifice mobiluri – într-un cuvânt, să explice. Nu-i obligatorie unanimitate acestor explicații, pot fi elaborate de pe poziții diverse, opuse chiar; inacceptabil rămâne doar ceea ce japonezii numesc ”mokusatsu”, adică ignorarea unui subiect ca și cum niciodată n-a existat (așa au tratat cei de la Tokio ultimatumul american și avertismentul privind bombardamentul atomic). Continuă să rămână pe dinafară „zone gri”, în care persistă nelămuriri, incertitudini și jumătăți de răspunsuri. Acum, când din nou se agită chestiunea reorganizării administrative a țării și când Parlamentul a acceptat discursul regal (impardonabile grosolănia și primitivismul respingerii inițiale), se pare că n-ar fi momentul cel mai potrivit să ne amintim de „Declarația de la Budapesta” din iunie 1989, semnată, între alții, de Ariadna Combes (fiica Doinei Cornea), Mihnea Berindei, Dinu Zamfirescu, Vladimir Tismăneanu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neagu Djuvara, Sanda Stolojan ș.m.a.. Din partea ungară, un buchet la fel de impozant de semnături, din care nu lipsește aceea a viitorului ministru de externe Geza Jeszensky.
N-am face-o dacă n-ar stărui, la 22 de ani de la semnarea actului, aceleași profunde nedumeriri. ”Ce-i mâna pe ei în luptă”, pe semnatari adică, și care se prezuma a fi finalitatea ”Declarației”? „Apelul către românii din România” sugera ideea că Transilvania ar reprezenta „un spațiul de complementaritate” care, pare-se, reclamă autonomie față de statul român. Țelul autonomist explicit reprezintă, poate, contribuția excesivă a comentatorilor dintr-o „anumită parte” a presei române. Dar dacă ăsta nu-i mobilul, atunci, totuși, care-i? Declarația s-a dorit un bobârnac la adresa naționalistului Ceaușescu, căruia, în iunie 1989, nimeni nu-i întrevedea sfârșitul de la Târgoviște și nici nu se întrezărea, atunci „spiritualizarea” granițelor în UE?
Semnatarii își propuneau să salveze de malnutriție și oprimare doar o parte a românilor? Să fi fost încă o încercare de tip Valev, prin care se iniția o fractură economică și socială, urmând ca Transilvania să devină un fel de periferie a Ungariei? Un simplu manifest iredentist, coafat în ținută terminologică europeană? De ce l-or fi inițiat și semnat românașii noștri, inclusiv regele Mihai, ce nu poate fi bănuit că ar dori repetarea experienței triste a lui Carol II, chiar dacă cedarea Transilvaniei n-ar mai rezulta dintr-un diktat, ci în urma unui proces pașnic?
Conceptul „spațiu de complementaritate” pare a nu fi decât un eufemism și evoluția prezumată de inițiatori ar conduce la o anexare economico-financiară, urmată de firești consecințe administrative. Și, evident, în cele din urmă, la unirea de facto a maghiarilor între granițele existente înainte de Trianon. Tot „șpilul” aflându-se în încărcătura de sens a termenului „complementaritate”. Dicționarul spune că ar însemna „însușirea de a prezenta un caracter complementar, de a fi alcătuit din părți complementare”. În limbajul europenizat al cancelariilor, dar nu numai acolo, termenul se utilizează în exces: biserica și știința se află în relație de complementaritate, aceeași este relația dintre medic și pacient, între Hong Kong și partea continentală a Chinei, între recolta de fân și efectul aditivilor furajeri… Complementaritatea ar fi opusă similarității, iar în domeniul științei, teoriile complementare s-ar susține reciproc, rămânând, însă, incompatibile…
Încurcate-s căile terminologiei, mai ales când este utilizată pentru a încețoșa, în loc să lumineze! Au trecut 22 de ani. Mă-ntreb de ce oare, în tot acest lung răstimp, doamna Combes nu și-a propus să cerceteze și eventuala complementaritate dintre români și basarabeni, mult mai pregnantă decât aceea dintre români și unguri. Ciudatul demers din 1989, din orice unghi l-ai examina, rămâne înțepenit între greu explicabil și inexplicabil. Era necesar și util atunci României? Nici vorbă! Comunistă sau nu, țara rămâne țară și numai kominterniștii noștri și-au permis să ceară amputări teritoriale. Ca să vezi unde se întâlnesc marile spirite!
Mari întrebări rămân, răspunsurile întârzie.