Moișe filosoful

Scriam, în precedenta tabletă, despre monografia unei comune – Scânteia. Reiau tema, pentru considerentul că-i o carte care, urmărind destinul unei așezări moldave, îl poate descifra pe cel al satului românesc de azi în ansamblu. Involuțiile de la Scânteia, descrise în amănunt ori numai sugerate, n-au „marcă depusă” locală, ci pot fi decelate, cu aceleași cauze și cu efecte similare, pretutindeni în ruralul mioritic al veacului XXI.
Dac-ar fi să încerc a răspunde la întrebarea cu care încheiam articolul de marți (unde-s cele 3000 de suflete dispărute la recensământul din 1966, față de cel din 1964?) aș așeza răspunderea mai degrabă asupra unei erori de tipar (că-s prea destule, aproape pagină de pagină). Cum de la ciuma lui Caragea s-au scurs aproape două secole, iar asupra comunei n-a fost detonată bomba atomică, și nici căpșunari plecați în masă înainte de 1990 n-au existat, nu rămâne decât să credem că, la corectură, în loc de cifra 4 a apărut buclucașul 1. Deci, nu 1267 locuitori, ci, probabil, 4267. Dar în cârca erorilor de tipar nu mai poate fi așezat restul cifrelor alarmante ce ilustrează, sec și elocvent, „incrementa atque decrementa” acestei așezări moldave. Mai degrabă greșelilor de concepție politică, datorită cărora agricultura românească a fost tratată ca a cinșpea roată la căruță. O fi un progres faptul că-n satul cutare sunt, acum, cinci computere, dar bucuria racordării la internet n-are cum acoperi tristețea realității că, an de an, atâta amar de teren arabil rămâne pârloagă. (Ceea ce se poate constata și la nivelul întregului județ Iași, unde, în 2009, au adormit în nelucrare 18.465 hectare. Și importăm ardei din Turcia!)
Autorul monografiei, Ion Muscalu, fost primar până în 1990, când, la vremuri noi, au fost aduși oameni noi, poate fi bănuit de oarece subiectivism nostalgic: „ehei, pe vremea mea!” Afișează și o viziune ușor edulcorată asupra a tot ceea ce „a fost odată”, iar locuitorii satelor de pe valea Rebricii sunt cu toții harnici, inimoși și plini de bune intenții – ai zice că-i un tărâm binecuvântat din care lipsesc bețivii, leneșii, escrocii… Cum se va vedea, are, însă, și destulă dreptate. Destinul comunei în care s-a născut Axinte Uricariul îl poate reprezenta, grafic, o capricioasă sinusoidă: târg însemnat pe vremea lui Ștefan cel Mare, când era denumit, în urice, „satul lui Moișe filosoful” (va fi fost acest Moișe un teolog vestit în Țara de Sus), a decăzut pe vremea domniilor fanariote, a prosperat oarecum în deceniile 7-8 ale veacului trecut, spre a aluneca în apăsat declin de-a lungul ultimilor ani. Muscalu (Nichita Stănescu, care-l prețuia, spunea că „ăsta-i singurul muscal care-mi place!”) vede o explicație în fragilizarea temeiurilor morale: „Viața este grea, iar sărăcia își face tot mai des simțită prezența, cu toate urmările sale, prin decăderea morală și înstrăinarea spirituală, prin creșterea gradului de infracționalitate, scăderea nivelului de cultură și instrucție, prin lipsa de toleranță și într-ajutorare umană.
Oamenii nu mai sunt sensibili și receptivi la necazurile și suferințele celor din preajmă, fiind copleșiți de propriile dureri și neajunsuri.” Speranța nu lipsește: „Greu a fost mai tot timpul pentru țară și nici acum nu ne este bine, dar, prin puterea noastră, vom face satul să renască.” Simple vorbe? Un reazim l-ar putea constitui recursul la istorie: „A-ți iubi istoria nu este un act de naționalism, ci un gest de prețuire a valorilor unei nații, fără de care nu putem coexista în acest spațiu european.”
Dar ce relevanță pot avea zbaterile de azi, aflate de ani lumină de dimensiunea și semnificațiile sacrificiilor de odinioară? Este de-ajuns să citești lista morților din Scânteia în războiul de la 1916: Cocea Dumitru, Cocea Grigore, Cocea Neculai; Canțur Vasile, Canțur Dumitru, Canțur Ion… Familii întregi, adevărate dinastii țărănești. Ce-i mâna pe ei în luptă? Dragostea responsabilă de neam și țară. Ce ne-ar mai întrema acum, în toiul crizei mondiale? Adevărata dragoste, netrucată politicește, de neam și țară.