Modificăm modificarea!

Se vorbește insistent despre „mica reformă” în justiție: va apropia sau va depărta marea reformă? Și, la urma urmei, în ce va consta răspromisa reformă? Am avut un Minister al Administrației și Reformei, condus de carismaticul ministru David. De ce s-a numit „al reformei?” Care reformă? Ce a reformat?
Unul dintre guvernele trecute (nu mai știu care, dar, desigur, un guvern Boc) și-a publicat pe internet Programul de Reformare a României. Capitolul „Cultură și Culte”, domeniu în care îmi place să cred că ne-a rămas ceva pricepere, lăsa impresia unui plan de muncă de pe vremea împușcatului – adică, vorbe, vorbe și cam atât. Cum vedea Guvernul reforma în cultură? Iac-așa: „Punctul 1 – oprirea procesului de degradare a patrimoniului cultural”. Unde-i reforma, doar asta cerea și Bălcescu! Că, și ieri și azi, legislația nu se respectă e de imputat Guvernului, care, înainte de a reforma, s-ar cuveni să-și viabilizeze propriile acte normative. „Punctul 2 – susținerea diversității culturale.” Aceeași întrebare: care reformă? Cele mai multe dintre obiectivele Programului (modernizarea infrastructurii, perfecționarea profesională, promovarea valorilor, ocrotirea patrimoniului etc.) figurează, altfel sau aidoma formulate, și-n programele pașoptiștilor, și-n cel al lui Cuza, și pe vremea dictaturii carliste, ba chiar și-n ceaușism.
Printre vorbele ce s-au tocit de tot, devenind inexpresive, se numără și substantivul „reformă”. Melița politicienilor de Dâmbovița l-a tocat și răstocat până l-a încâlcit de tot, lăsându-l amorf și fără semnificații concrete. Sigur că pretutindeni și permanent lumea se înnoiește, fiindcă schimbarea, cum spunea hulitul Marx, este motorul progresului; până și abia înfiripata Uniune Europeană și-a elaborat un „Tratat de reformă”- dar cu motivații sigure și cu precizarea modalităților de intervenire. Adevăratele reforme n-au fost aventuri în dorul lelii (grefate pe nevoia politicianului de a fi perceput ca reformator, adică, progresist, ultraschimbist, partizan al modernizării și, implicit, inamic al stagnării), ci au promovat obiective reale, izvorâte din necesități reale.
La 1517, când și-a lansat reforma, Luther a afișat cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenberg. România a avut parte de mai multe reforme agrare; nici una clădită pe concepte goale gen „să facem să fie mai bine”, ci întemeiate pe direcții strict conturate: la 1856, Cuza și Kogălniceanu eliberau clăcașii, în 1921 s-au făcut exproprieri în folosul celor întorși de pe front, în 1945 a fost împroprietărită țărănimea săracă.
Nu luăm în discuție gradul lor de legitimitate, ci le remarcăm directețea. Dacă veți citi în paralel textele reformelor învățământului din 2007 și 2010 veți constata că tezele generale, premisele, argumentele, sunt aceleași, în vreme ce măsurile propuse diferă substanțial. Cum s-ar zice, toți o vor pe Maricica mai arătoasă, numai că unii o vopsesc blondă, ceilalți, roșcată. Este limpede că vehiculăm obsesiv termeni cu înțelesul priceput pe sfert. Reforma este o transformare politică, economică, socială cu caracter limitat sau de structură. Schimbarea poate avea statut de regulă, reforma nu, fiindcă se petrece doar în anumite momente, strict determinate istoric și operează până ce ea însăși devine subiect al viitoarei transformări. Starea de agregare a unei nații nu poate fi reforma, cum se percepe la noi, ci dimpotrivă, stabilitatea, continuitatea, temeinicia. Căpoșii de englezi păstrează în vigoare legi de la 1600 nu de amorul artei, ci tocmai pentru a întreține ideea de stabilitate instituțională și, implicit, statală. În România, azi se schimbă legea și mâine se modifică modificarea – dacă tot reformăm, atunci s-o facem dimineața, la prânz și seara. Nu de reforme bâiguite, poticnite și negândite până la capăt are nevoie țara, ci de o schimbare profundă în toate – mentalități, etică, sistem de valori, în promovarea modelelor autentice, în redescoperirea muncii ca factor definitoriu al înnoirii – și, dacă s-ar putea, cu o țâră de onestitate în toate. Ceea ce, după cum s-au croit și așezat lucrurile până acum, pare de-a dreptul imposibil.