Modele de conduită morală: Zaheu, Cananeanca, Vameșul (II)

Vameșul din Ierusalim, într-un colț de Templu „departe stând”, sta singur și se ruga. Părăsit de colegii săi, care probabil erau la masa mai marelui lor, acesta nu-și venea în fire că a avut atâta îndrăznire să intre în Templu: „nu voia nici ochii să-și ridice către cer”, el, păcătosul. Vedem că această însingurare nu a influențat în mod negativ personajele noastre. Toate trei au căutat mai departe împărăția lui Dumnezeu „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”. Tustrele s-au rugat cu aceeași rugăciune: „Doamne, miluiește-mă!”. Chiar dacă Zaheu nu a rostit-o, ea a fost citită în ochii săi de Învățătorul; Zaheu vroia să se miluiască măcar cu o privire a celui despre care auzise că vine. Și s-a miluit el și casa sa. Femeia deși se ruga pentru vindecarea fiicei, spunea „miluiește-mă”, adică pe mine, cea care mă rog. Și Hristos îi dă răspuns: „credința ta te-a mântuit!” consemnând evanghelistul mai departe: „și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela”. Vameșul ierusalimitean își bătea în piept și se ruga asemenea: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”. Iar Mântuitorul arată folosul rugăciunii sale: „acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa”.
Iată foloasele rugăciunii „Doamne miluiește!”: pe unul trezește, pe altul vindecă, pe altul îndreaptă.
Dar în timp ce unii își câștigau acestea, era unul care se considera deja mântuit. Acesta este fariseul din templul de la Ierusalim, care raportându-se la vameșul din colț, (dar și la Zaheu și la Cananeanca), caută îndreptățire pentru viața sa de aici și pentru cea de dincolo. Nu spune ce face rău, insistă doar pe ceea ce știe că este conform legii lui Moise: zeciuiala, postul, și arată că ceea ce este interzis nu face. Încearcă să se convingă pe sine și pe Dumnezeu că el este un om drept. Hristos arată că nu este de ajuns să nu faci ce nu trebuie să faci și să faci ce trebuie să faci, ci „când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Sîntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17; 10).
Să ne ferim de păcatul mândriei, fățărniciei
Fariseul, în văzul lumii, ca de obicei, se roagă fără vreun folos real pentru sufletul său. El disprețuiește colțul în care s-a exilat vameșul, disprețuiește strigătul insistent al femeii, disprețuiește pomul în care se suie Zaheu. Autosuficiența îl marchează puternic și îl face orb când se uită la sine și la alții. Nu poate aprecia căile care duc toate la Dumnezeu, dacă le fructifici în acest sens: rugăciunea insistentă, neobosită, smerenia adevărată, în colț de templu sau în pom, credința că ți se va răspunde la rugăciune. Pe aceste căi nu te afli decât dacă îl cauți pe Dumnezeu. El a ieșit în căutarea noastră, să-L căutăm și noi dar, pentru că El ne-a găsit deja! Ne-a găsit în jertfa de pe Cruce.
Păcatul Fariseului nu este acela al lipsei de credință, de smerenie, de rugăciune. Pentru că vedem că se ruga mulțumind, era unde trebuie, în Templu, deci credea în Dumnezeu. Am fi înclinați să credem că nu era smerit. Așa și era! Dar nu acesta îi este păcatul capital! Păcatul său capital este acela că el era convins că l-a găsit pe Dumnezeu! Fariseul nu mai credea necesar a-L mai căuta pe Dumnezeu! Era deja mântuit! Mândria sa de fariseu, de cunoscător, credea el, îl va face pe Dumnezeu să-l considere vrednic de sânul lui Avraam, asta dacă nu cumva se și credea în el!
Cele trei personaje sunt emblematice pentru o viață plină de păcate până la întâlnirea cu Hristos. Vameșii erau considerați lepădați de poporul evreu și de credința sa prin slujirea stăpânitorilor romani, iar din funcția lor săvârșeau multe abuzuri, fiind urâți de popor. Cananeanca este simbolul păgânilor, a celor care nu au legea, dar la posibilitatea vederii mântuirii, iese și-L caută pe Hristos spre miluire.
Dacă cele trei personaje reușesc să depășească starea lor de păcătoșenie și să-L caute pe Dumnezeu, fariseul nu-și conștientizează starea „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni…”. El se vedea pe sine mai presus de ceilalți, un privilegiat care nu mai trebuie să caute pe Dumnezeu. De aceea, el rămâne peste veacuri simbolul fățărniciei, al mândriei, al prostiei în ultimă instanță.
Să ne ferim a avea păreri categorice privind persoana noastră, pentru că celui ce i se pare că stă, acela va cădea primul… și spune Hristos în încheierea parabolei: „oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”.
Să cerem așadar de la Dumnezeu puterea de a ne smeri și a-l căuta pe Hristos în aproapele nostru, pentru ca la judecata Sa, să ne înalțe sufletele noastre de-a dreapta Lui, Amin!
(Pericopele evanghelice: Luca 19, 1-10 ; Matei 15, 21-28 ; Luca 18, 10-14, Pr. Iacoban Bogdan, slujitor al bisericii cu hramul „Izvorul Tămăduirii” Burdujeni)