Modele ale mărturisirii credinței în unitate

Sfârșitul lunii ianuarie ne oferă binecuvântatul prilej de a ne reîntâlni duhovnicește cu Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, exemple de viață, virtute și mărturisire creștină, care sunt sărbătoriți în ziua de 30 a acestei luni. Despre împreuna lor prăznuire, importanța lucrării pentru apărarea și fundamentarea dreptei credințe și despre actualitatea învățăturii lor pentru creștinii de astăzi ne-a vorbit părintele profesor Cristinel Ioja, decanul
– Sărbătoarea de azi datează din secolul al XI-lea. Cu toate că fiecare dintre cei Trei Sfinți Ierarhi are o zi specială de prăznuire (Sfântul Vasile cel Mare la 1 ianuarie, Sfântul Ioan Gură de Aur la 13 noiembrie, iar Sfântul Grigorie de Nazianz pe 25 ianuarie), s-a hotărât ca aceștia să fie serbați și împreună. Cum s-a ajuns la această decizie?
Într-adevăr, Sfinții Trei Ierarhi au zile distincte de prăznuire în cursul anului bisericesc, dar și o zi în care îi prăznuim împreună. Ei sunt Părinții care au cântat și au teologhisit în mod sublim despre Trinitate și în modul prăznuirii lor putem identifica un reflex al unității în distincție al Trinității. Pe de o parte îi prăznuim distinct, pe de altă parte în unitate. Creștinismul are două dogme, treimea și doimea, una legată de cealaltă, iar pentru că Sfinții Trei Ierarhi au reușit să exprime paradoxal și teologic dogma Treimii, care stă în centrul cultului, teologiei, spiritualității și experienței Bisericii, în jurul acesteia gravitând celelalte învățături creștine, prăznuirea lor devine prăznuire a Școlilor Teologice din Patriarhia Română, o prăznuire a unor modele demne de urmat în tâlcuirea Revelației și adâncirea teologiei, o prăznuire înțeleasă ca asumare și participare la tezaurul teologic de viață și spiritualitate pe care îl avem de la ei și care permanent trebuie mărturisit. Fiind ocrotitori ai Școlilor Teologice după Congresul Facultăților de Teologie Ortodoxă de la Atena din 1936, acest fapt nu înseamnă doar o pavăză, ci și îndemnul la o înnoire a teologiei, la asumarea unei teologii mărturisitoare, dinamice și experimentale, a unei teologii eclesiale.
Istoric vorbind, prăznuirea lor comună este hotărâtă în contextul unor dispute cu privire la întâietate, la cine dintre cei trei ierarhi este mai mare? În contextul acestor dispute, în anul 1084, pe când împărat al Constantinopolului era Alexios I Comnenul (1081-1118), Sfinții Trei Ierarhi se arată Sfântului Ioan Mauropous, Episcopul Evhaitelor, și îi spun că ei sunt egali înaintea lui Dumnezeu, sunt în comuniune – o unitate în distincție – și nu în dezbinare. În urma acestei mărturii, disputele au încetat, iar data de 30 ianuarie a fost aleasă ca dată de prăznuire a Sfinților Trei Ierarhi. Am putea spune că, prin această prăznuire comună, oamenii învață încă o dată despre importanța comuniunii Trinității reflectate în Biserică, în lume și în viața umană, precum și despre pericolul individualismului, separării, dezbinării și egoismului. Această prăznuire ne învață despre valoarea persoanei umane în comuniune cu celelalte persoane umane și cu Trinitatea. Prin urmare, modul fericit prin care s-a ajuns la această împreună-prăznuire a Sfinților Trei Ierarhi ne descoperă importanța mărturisirii credinței Bisericii în unitate și în comuniunea sfinților după modelul Trinității.
Vă rugăm să ne vorbiți despre importanța lucrării Sfinților Trei Ierarhi pentru apărarea și fundamentarea teologiei trinitare
Sfinții Trei Ierarhi teologhisesc într-o perioadă în care persecuțiile împotriva creștinilor trecuseră, dar se iviseră în interiorul creștinismului ereziile, arianismul și macedonismul cu toate subdiviziunile lor, acestea tăgăduind fie dumnezeirea Fiului, fie dumnezeirea Duhului Sfânt. Orientând biblic teologhisirea lor, au afirmat caracterul personal, ipostatic al dumnezeirii, făcând distincție între fisis și ipostasis și arătând că ipostasul este modul în care firea subzistă. Se cunoaște faptul că ousia și ipostasis erau folosiți ca sinonime până la Părinții Capadocieni. Formula „o ousia în trei ipostasuri” a fost proclamată la sinodul din 362 ținut la Alexandria, prin termenul ousia înțelegându-se substanța una a lui Dumnezeu, iar prin termenul ipostas înțelegându-se Persoanele dumnezeiești. Sfântul Vasile cel Mare și-a adus o contribuție fundamentală la formularea terminologiei trinitare, evidențiind într-un mod magistral prin Scrisoarea 38 distincția dintre ousia și ipostasis. Astfel, ousia se raportează la ipostas așa cum ceea ce este comun se raportează la ceea ce este particular. Părinții Capadocieni au realizat o dublă operație în câmpul triadologiei: pe de-o parte au făcut distincție între hypostasis și ousia, iar pe de altă parte, au identificat pe hypostasis cu prosopon, care devine „principiul” ființei, și nu o simplă funcție a substanței. Părinții Capadocieni au reușit să transforme conceptul de substanță, care în filosofia antică avea caracter impersonal, în conceptul unei substanțe personale, ce are în vedere comuniunea, aplicabil în primul rând la nivelul triadologiei. Din această perspectivă natura este înțeleasă ca o natură-comuniune de Persoane, depășindu-se astfel statismul și caracterul impersonal al acesteia. Practic, așa cum sublinia și părintele Dumitru Stăniloae, Treimea este mai presus de deosebirea între unitate și relație așa cum le înțelegem noi, dar ființa trimite la persoană, iar persoana la ființă, persoana fiind în adâncul ei ontologică, iar ontologia fiind în adâncul ei personală.
Geniul Sfinților Trei Ierarhi a fost ca printr-o terminologie „din afară” să explice pentru cultura și societatea vremii lor adâncurile dogmei Trinității. Preluând o terminologie din registrul filosofiei și culturii antice, i-au imprimat un fond biblic, revelațional și astfel au dat mărturie despre credința și experiența Bisericii, elaborând o teologie eclesială, profundă și experimentală totodată. Evitând atât logica gândirii aristotelice, care dădea prioritate individualului, cât și logica gândirii plotiniene, care dădea prioritate generalului, monadei, Părinții Capadocieni vor exprima atât unitatea, cât și alteritatea în Treime în termeni și categorii ontologice. Evitarea adaptării teologiei bazate pe datele Revelației divine la conceptele filosofiei grecești nu însemna pentru Părinții Capadocieni o anulare a acesteia, ci o folosire a ei cu discernământ și în mod selectiv, depășindu-se astfel atât divorțul, cât și confuzia dintre teologie și filozofie în epoca patristică.
Învățătura lor este actuală pentru creștinii de azi, pentru apărarea credinței ortodoxe în aceste vremuri?
Exprimarea paradoxală a dogmei trinitare ținea, în viziunea Părinților Capadocieni, nu de satisfacerea intelectuală sau culturală a lor, ci de dimensiunea existențial-mărturisitoare și eclesial-soteriologică. Toate programele și perspectivele sociale care se elaborează în vederea construirii unei societăți „perfecte” nu vor reuși să-și atingă ținta fără a pune în iconomia lor, ca aspect fundamental, modelul triadologic și eclesiologic statuat în Biserică, ele pendulând între colectivism, care diminuează rolul persoanei în societate, și individualism, care diminuează rolul societății, al celor care o formează, singura realitate credibilă fiind eu-ul egoist și pătimaș. Dogma trinitară, fundamentată pe comuniunea Persoanelor, este modelul de care lumea de azi și dintotdeauna are nevoie pentru a întrezări nu numai realizarea unei societăți organizate echilibrat, ci și rostul ceresc al omului pe acest pământ.
Omul contemporan caută această comuniune, simte că tot ceea ce propune pentru a-și organiza viața în societate este relativ și insuficient. De aceea, unii teologi ortodocși, plecând de la teologia Capadocienilor, au afirmat că modelul nostru suprem de organizare a vieții pe pământ nu este altul decât modelul trinitar, capabil să confere omului și societății în ansamblul ei, după modelul Bisericii, starea de armonie și autenticitate a vieții.
Aceasta nu înseamnă că toate celelalte programe sociale sunt rele sau diabolice. Nu, sunt insuficiente. Structura paradoxală a omului reclamă existența persoanei în comuniune. De aceea, modelul trinitar prezent în Biserică, organizată în chip sobornicesc tocmai după acest model, considerăm că ar putea fi de mare folos la o unitate a contrariilor din Babilonul timpurilor contemporane, ar putea armoniza și mai mult aspirațiile spre comuniune ale lumii actuale, prea divizată și împărțită după perspective imanentiste și egoiste. Actualitatea triadologiei Părinților Capadocieni tocmai în acest sens își poate descoperi profunzimea și relevanța socială. Din această perspectivă, afirmarea drepturilor omului trebuie astăzi corelată cu accentuarea îndatoririlor și responsabilităților lui și cu afirmarea drepturilor Ziditorului asupra omului. Este nevoie așadar de o reconstrucție a drepturilor fundamentale ale omului, pornind de la fundamentele teologice ale antropologiei răsăritene, precum și de la modelul triadologic oglindit cu fidelitate în această antropologie.
(Pr. Ciprian Bâra, Ziarul Lumina)