Modă și credință

Respinsă o dată cu apariția teologiei protestante, în secolul 16, crucea este oarecum repusă în drepturile ei o dată cu mileniul trei creștin. Chiar dacă argumentele teologice, greșite de altfel, ale protestanților și neoprotestanților, resping încă închinarea la cruce și însemnarea cu ea, crucea a apărut pe templele și cărțile de rugăciuni și de cult ale diferitelor confesiuni mai recente. Dacă e bine sau rău, dacă duce sau nu la confuzii, dacă este sau nu vorba de manipularea credincioșilor, acesta e subiectul unei alte dezbateri. Însă cea mai inedită „provocare” legată de cruce nu vine dinspre teologie, ci dinspre laicitate, în speța dinspre modă.
Revoluția pe care anii de mijloc ai secolului trecut au adus-o în mentalități s-a răsfrânt și asupra felului în care oamenii se poartă față în față cu sfințenia, cu biserica, cu altarul și cu Dumnezeu Însuși. Mult mai curajoși și mai detașați, mai rebeli în raport cu Tradiția și tradițiile, oamenii vin în fața Domnului direct, zic ei, deseori fără intermedierea făcută de preoți, iar la biserică ajung doar pentru slujbele esențiale: botez, cununie și înmormântare. În rest, fiecare „își rezolvă singur și direct” problemele cu Dumnezeu, în ceea ce ar fi un fel de rugăciune personală. Fără învățături religioase, fără cunoștințe biblice, omul contemporan ajunge să facă cum crede el cele ale credinței, amestecând amarnic lumescul cu sfințenia.
(Cristian TABĂRĂ, Lumea credinței)