Moaște, igienă și credință

Îți vine greu să-ți pui buzele pe o bucată de craniu galbenă și lustruită, care se ivește prin ferestruica vreunei racle din cine știe ce biserică, pentru că îți imaginezi tot felul de lucruri. Vezi, de exemplu, în fața ochilor portretul ipotetic al celui mort. Îl vezi întins pe năsălie, îți imaginezi că el s-a descompus treptat și că tot ce a mai rămas e țeasta pe care o privești. Nu te poți împiedica să nu-ți pui problema și din perspectiva sanitară: cât de igienic poate fi să săruți niște oase pe care cu siguranță nimeni nu le-a dezinfectat vreodată?
Răspunsul pe care orice teolog și orice creștin ți-l dau la această întrebare este acela că acolo unde e sfințenie, nu e boală (valabil și în cazul sărutării icoanelor sau al împărtășirii cu aceeași linguriță). Dacă nu poți accepta acest răspuns, înseamnă că deschidem alte discuții, legate de sfințenia unor moaște sau unor icoane, respectiv de transformarea reală a pâinii și a vinului în Trupul și Sângele lui Hristos, în Sfânta Împărtășanie. Acest demers este, însă, imposibil în limitele unui simplu articol.
Noi credem că anumiți creștini au fost răsplătiți de Dumnezeu pentru viață ăi faptele lor, așa încât după moarte rămășițele lor trupești se fac purtătoarele unor binefaceri materiale și spirituale pentru cei vii.
Credincioșii își exprimă deseori evlavia față de Dumnezeu și sfinții Lui închinându-se la icoane și sărutând moaște, împărtășindu-se, astfel, de aceste binefaceri. Desigur, închinarea în sine este un lucru dificil, pentru că presupune înfrângerea unui orgoliu lăuntric, care îl împiedică pe om să recunoască meritele unui sfânt sau măreția lui Dumnezeu. Dacă se mai adaugă și sila temătoare de a pune buzele pe oasele sfântului, atunci închinarea devine aproape imposibilă. Pe de alta parte, închinarea devine inautentică și atunci când este rezultatul unei simple „vânători” de har vindecător. Făcută, însă, în încredințarea simplă și caldă a faptului că Dumnezeu lucrează și prin sfinții Lui, închinarea este un foarte firesc gest tămăduitor de suflete și poate de trupuri, departe de orice suspiciune de îmbolnăvire. Este o chestiune de CREDINȚĂ, pur și simplu.
Desigur, credința nu este oarbă! Nicăieri în Biblie sau în învățăturile Bisericii Ortodoxe nu scrie: „Crede și nu cerceta!”. Expresia aceasta prostească este o invenție atribuită Bisericii de către inamicii ei și nu are nici o relevanță în viața unui credincios. Orice bun creștin poate cerceta și poate întreba (Sf. Părinți spuneau că „cel ce vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”), iar în cazul moaștelor, cercetarea înseamnă a simți tu însuși binefacerile lor. Chiar și o apropiere neîncrezătoare de oasele unui sfânt poate da rod; câtă vreme noi facem un pas, Dumnezeu face zece. Totul se rezumă la a face acest pas, lăsând deschisă portița, în ciuda îndoielii sau a reținerii.
Nu poți învăța închinarea despicând firul în patru la vreo șuetă, după cum nu poți învăța să înoți dând din mâini în aer, pe mal. La un moment dat, trebuie să intri în biserică, respectiv să te arunci în apă. Dacă vrei, desigur. Părinții Bisericii spun că iadul nu este făcut pentru cei pe care nu-i vrea Dumnezeu (pentru că Dumnezeu îi vrea pe toți, dar nu-i obligă), ci pentru aceia care nu-L vor pe Dumnezeu. Poți alege, așadar… (C.T., Lumea credinței)