Încrederea este limbajul ascuns, moneda nevăzută schimbată în orice relație. Nimic nu se poate construi între oameni fără încredere. Literalmente. Până și într-un banal magazin, nu ai putea să cumperi nimic fără ca vânzătorul să aibă încredere în moneda pe care o oferi. Unii specialiști au încercat să explice și să cuantifice încrederea, au arătat modul în care ea funcționează și ce efecte poate avea.
Spre exemplu, încrederea într-o relație este o funcție a două componente: caracterul și competența. Dacă lipsește una dintre aceste două lucruri, încrederea se prăbușește.
Ai accepta să fii tratat de cancer la plămâni de un medic care fumează două pachete pe zi și care-ți spune că fumatul e dăunător? Ai avea încredere într-un om fără caracter? Într-un profesor care ia șpagă și vorbește de management și principii unor studenți? Ai avea încredere?
Cât privește competența, e ceva mai simplu. Într-un instalator care se știe că a ratat patru lucrări până acum, ai avea încredere? Dar într-un contabil care a fost închis pentru fraudă?
Nimic nu se construiește fără încredere.
Încrederea afectează relațiile în nenumărate feluri. Pe scurt însă încrederea mare crește viteza cu care se desfășoară procesele între oameni și scade costurile totale. Când oamenii au încredere unii în alții, e de ajuns, de multe ori, un cuvânt în loc de trei ștampile și o vizită la avocați.
Nimic nu se construiește fără încredere.
Așa cum sistemul imunitar are grijă să elimine din timp elementele care ar distruge sau slăbi un corp, în mod asemănător încrederea este un sistem imunitar al societății, al relațiilor de la orice nivel: la nivel personal, interpersonal, dintr-o organizație, dintr-o piață economică și la nivel de popor, de societate.
**
Cu o lună înainte de a părăsi țara, într-un interval de o oră, doi oameni total diferiți mi-au spus același lucru.
Unul, consilier local al municipiului Suceava, celălalt, taxator în autobuzele publice sucevene. Ambii mi-au spus cuvânt cu cuvânt același lucru: „Nu mai am încredere în nimeni!”.
Nivelul de degradare umană a atins cote de avarie în România.
Dacă oamenii de bun simț și necompromiși nu vor abandona pasivitatea și nu se vor implica împreună în destinul lor, avem toate șansele ca în timpul vieții noastre să asistăm în direct la moartea unui popor. Al nostru.
Ovidiu Cocieru,
Bursier Fulbright
