Depun din greu toate eforturile pentru a nu mă alătura cortegiului de speculații depuse în aceste zile la catafalcul acelui șmecher doftoricesc, care stropea spitalele cu dezinfectanți. Dezinfectanți botezați, așa cum botează anumiți crâșmari vinul vândut în cârciumi. „Moartea șmecherului” e un poem mult mai comentat, în aceste zile deloc poetice, decât „Moartea căprioarei” al lui Labiș.
Toți păreologii au un stuchit la furcă fenomenal. Ba c-o fi una, ba c-o fi alta. Că i-o fi strecurat careva somnifere în uischean, că i-o fi umblat vreun răulean la direcția limuzinei, care a luat-o în copac din proprie inițiativă. Ori că i-o fi ieșit vreun pui de hârciog sau vreun arici bătrân în față pe șușea și el, într-un rar exces de umanism care li se întâmplă până și canaliilor, a tras de volan, ca să-i cruțe viața animăluțului… Sau că, din cauza surescitării umplute cu remușcări în care se adâncise, pur și simplu și-o fi făcut felul într-o manieră de vitezoman.
Asta de la urmă parcă nu ține. Deloc nu merge. Când s-a mai pomenit șmecher din România să fie cutreierat de remușcări? Șmecherii naționali se cred mai prețioși decât cerbii lopătari. Ei se cred niște aleși de-ai lui Dumnezeu. Și pe urmă, dacă s-ar sinucide hodoronc-tronc, cum s-ar mai bucura de fructele aduse de dezinfectanții diluați? Nu, trebuie spus o dată pentru totdeauna, sinuciderea este pentru fraieri.
În fine, șmecherul pierit în brațele de fier ale automobilului (sunt și eu oleacă de poet!) întregește o listă celebră de vedete ieșite din joc pe cale similară. Și ajunge să amintim aici doar cuplul Lady Diana – Dumitru Tinu. Ce alăturare dadaistă!
Concluzia este că, în ciuda vâlvei pe care o produce, acest tip de incidente rămâne o formă simplă și comodă de a-l trimite pe lumea cealaltă pe unul care știe prea multe. Iar niște domni în costume impecabile tare își mai râd pe înfundate la această oră!
