Moartea șefului de la catedra „Spirtoase grele”

Am în față un exemplar din romanul de premiul Nobel „Doctor Jivago”, apărut la editura ieșeană „Polirom”, în anul 2000. Îi mângâi caroseria bleumarin-metalizat tunată cu roșu, îi deschid cu infinită delicatețe portierele de carton și-i parcurg dedicația, așternută pe pagina a treia, cu cel mai ieftin pix din lume, special pentru mine. Dar nu autorul, Boris Pasternak, mi-a scris dedicația – nici n-avea cum, din cauza defazajului temporal dintre noi -, ci semnatarul prefeței și traducerii din limba rusă, Emil Iordache.
Aproape involuntar, fac socoata și văd că se împlinesc ani trei, de când ieșeanul ăsta de ispravă, șeful catedrei de „Slavistică” de la Universitatea „Al. I. Cuza” și al catedrei de „Spirtoase grele” de la Universitatea „Boema”, s-a dedat posterității, spre indignarea noastră. Și iar simt cum mă împunge ghimpele acela aici, în partea nord-estică a ființei. Când moare un om inteligent, 100.000 de proști ar trebui să-și dea duhul din bun-simț, pentru a restabili balanța planetară. Ar trebui, dar…
N-am calitatea să comentez calitatea de tălmăcitor din limba rusă a lui Emil Iordache; așa că mă rezum să pomenesc doar câteva din vorbele sale de duh, care se transmiteau din gură în gură, de la mucalit la mucalit, ca un fel de candidoză vocală, dacă-mi este permisă comparația.
De exemplu, spunea Emil Iordache că orice ziar la care colaborează uriașul nostru contemporan Liviu Antonesei se face mic, tot mai mic, până când dispare cu totul, aidoma unei tablete de calciu efervescent, într-un pahar plin cu apă.
Tot așa, spunea Emil Iordache despre o gazetă locală tare în clonț, dar exagerat de umflată în penele-i de hârtie, că are un tiraj de doar 500 de exemplare, dar un retur de 1000 de exemplare.
Același Emil Iordache șoptea, pe la adunările literare suprapopulate cu neaveniți – adunări terminate cu sfezi milimetric nepugilistice, cu indigestii incalificabile și cu băute grobiene – că, în țara noastră, din păcate, avem de mii de ori mai mulți scriitori decât cititori.
Dacă Iordache ar fi avut răbdarea necesară și nu și-ar fi luat din timp tălpășița din lumea asta, sunt convins că inteligentele ziceri anonime din zona noastră i-ar fi fost atribuite din oficiu, așa cum perfectele glume slobode din perioada numită „La belle époque”, a Parisului de la 1900, erau din oficiu puse pe seama lui Alphonse Allais ori Tristan Bernard.
Apropo de Allais, ultima sa vorbă care a făcut vogă este datată 27 octombrie 1905. În acea zi, în spațiul sacru al cafenelei, marele umorist a spus, privindu-și ceasul: „Mâine voi muri. Nu râdeți, că așa e.”
A doua zi, ca un om de cuvânt ce era, avea să-și îndeplinească promisiunea.