Moartea – nefericirea cetății, atunci și acum

În Evanghelia Duminicii a 20-a după Rusalii Mântuitorul Hristos întâlnește în cetatea Nain o femeie marcată în viața ei de realitatea imediată a morții. O femeie care își pierduse soțul își pierde și fiul și-l conduce spre mormânt. Mântuitorului Hristos I s-a făcut milă, nu de mort, ci de văduva îndurerată de singurătate și de moarte. Un eveniment scurt, percutant, emoționant, atunci și acum. Pe toți ne îndurerează moartea, indiferent când vine. De cele mai multe ori ceasul despărțirii de cei dragi nu sosește la timpul potrivit, la vremea cuvenită. Fie pentru că știm că ei nu sunt pregătiți pentru ultima întâlnire cu Hristos, fie că în întâlnirea noastră personală cu ei încă mai era loc de dialog, de iertare, de mărturisire. Noi, creștinii, știm că moartea nu este sfârșitul absolut, știm că este o trecere, dar există durere și nu știm cum să primim moartea, astfel încât să nu intrăm în contradicție cu mesajul creștin asumat.
După prezența în cetate a mortului și a mamei îndurerate, imediata realitate evidentă a episodului din Nain este compasiunea și mila mulțimii din cetate care s-a alăturat văduvei ce își conducea tânărul fiu pe ultimul drum. Toți cei de acolo se opresc din graba lor, timpul se suspendă, iar durerea unei mame devine durerea unei cetăți. În acel context plin de tristețe și jale, dar și multă compasiune, vine Hristos. Acolo unde oamenii nu uită să plângă cu cei ce plâng, moartea se reîntâlnește cu Viața, iar durerea se risipește.
Moartea este un eveniment dureros, extrem de dureros, greu de suportat. Astăzi, în România și peste tot în lume, este multă suferință, mulți oameni mor în jurul nostru. Suntem îngândurați, nedumeriți de faptul că moartea este foarte aproape. Îndreptați cu gândul doar către posibila noastră suferință sau a celor de foarte aproape, vorbim prea ușor despre boala și chiar moartea altora. Ne întrebăm poate, fiecare în parte, în clipele noastre de căutare întru adâncul inimii, de ce îngăduie Dumnezeu această molimă ce a cuprins lumea? De ce nouă, de ce acum? Poate pentru că cetățile noastre deveniseră prea grăbite și neatente la suferința celui de lângă noi. Poate pentru a ne arăta că orice tip de distanțare la care a ajuns singur omul contemporan, plin de suficiență de sine, nu poate fi vindecătoare.
Chiar și acum, când moartea ne împresoară, atitudinile oamenilor sunt în principal superficiale, lipsite de responsabilitate. Cei mai mulți nu împart cu celălalt de lângă ei suferința, boala sau durerea morții, ba mai mult, chiar le ignoră, nearătând nici măcar frânturi de empatie sufletească.
Pentru cei ce sunt căutători avizi ai confortului personal, tragedia celorlalți se transformă în numere, procente sau chiar comorbidități, care certifică și justifică pentru noi moartea și durerea celor din jur, legitimând într-un mod extrem de egoist starea noastră de bine.
Mintea noastră izvodește continuu justificări și pretexte pentru a ne edifica cetatea propriului bine, propriei fericiri. Doar atunci când bolnavii sunt cu adevărat ai noștri, când morții sunt cu adevărat din familiile noastre, nu mai există matematică, doar durere, regrete și adâncă tristețe. În astfel de momente grele, tensionate, omul este provocat să aleagă o atitudine, o soluție, un mod de exprimare. Preocupați de a se apropia de modelele creștine autentice de demult sau mai de aproape, mulți iubitori ai învățăturii evanghelice, cunoscători ai adevărurilor de credință aleg să își exprime propriile convingeri sau chiar nemulțumiri în generoasa agoră mediatică. Uneori prea zgomotos sau chiar cu prea puțină căldură și înțelegere față de neputințele celorlalți.
În aceste clipe grele mărturisirea creștinilor trebuie să se convertească în ceasuri prelungite de smerenie, de adâncire a rostirilor, de strigăt pentru neputințele noastre. E vremea cea mai potrivită să privim la propriile păcate și nu la ale altora, să așezăm râvna, darurile și voința noastră în duh de rugăciune, în privegheri, în imn de pocăință. Așa lucrează forța lăuntrică netrâmbițată a celor pașnici. Bucuria, tradiția și realitatea credinței se întemeiază de veacuri pe mărturisirea sfinților dintru început, care atunci când erau prigoniți nu se războiau cu vremelnica nedreptate, ci se rugau să primească răbdare și putere, se încredințau voii lui Dumnezeu, nestrigând, nejudecând sau stigmatizând pe ceilalți.
Astăzi este nevoie mai mult ca oricând să prețuim darul vieții și să fim alături de familiile îndoliate, să le consolăm, rugându-ne pentru cei bolnavi, precum și pentru toți cei adormiți întru Domnul, pentru că doar Hristos schimbă moartea-n bucurie.
(Pr. Ciprian Bâra , Ziarul Lumina)