Și totuși, un semn de doliu Dinescu tot arborează de catargul pamfletului său, dacă e să constatăm abdicarea – frapantă într-un text ce-i poartă semnătura – de la două registre atât de dragi lui: registrul scatologic și registrul sexual, sau „registrul libidinos”, cum îl numește Ruxandra Cesereanu. E o adevărată minune, trebuie să recunoaștem.
El, impertinentul care nu se rușinează să-l descoase pe Dinu Săraru: „În ce balegă mistică alunecași după ’89, de ai ajuns țârcovnic cu propaganda la Banca Religiilor?”; el, obraznicul care, comentând scumpetea înhumărilor, constată – la limita blasfemiei – că „intrarea în pământ a început să coste mai abitir ca intrarea la Sexy Club” ; el, urmașul vrednic al lui Swift și Arghezi în a lua biserica de guler pentru a o scutura nițeluș, așteptând înfrigurat „un anumit anunț la mica publicitate, în care Patriarhia să-și revendice la obiecte pierdute: umilința, căința și cenușa izbăvitoare” ; el, Mircea Dinescu, adolescentul de serviciu al presei românești postrevoluționare, își trădează de astă dată – ușor rușinat de el însuși – emoția.
Cât de adevărate au rămas cuvintele lui Nicolae Manolescu, referitoare la volumul Rimbaud negustorul, scris de Mircea Dinescu și apărut în 1995, și cât de bine se potrivesc ele lui Dinescu pamfletarul, cel „pus pe farse și stăpânit de angoase, bătăios și sensibil ca o mimoză, poet adevărat, până în vârful unghiilor, din soiul cel mai rar și neperisabil”!.
O singură afirmație de-atunci a lui Manolescu merită o nouă interpretare, anume că Dinescu, „artist fermecător prin spontaneitate, (…) impulsiv și fragil”, este – din păcate – „inegal (în umoare, ca și în valoare)”.
Însă „numai mediocritatea este egală” , cum spunea Jorge Luis Borges. Scriitorii mari au momente, deloc rușinoase, de scădere valorică. În creația unui poet genial, afli obligatoriu și versuri proaste, alături de cele extraordinare.
Dinescu o fi inegal, cum constată Manolescu. Însă – chiar și atunci când este inegal sau mai ales atunci – Dinescu este egal cu el însuși.
