Moartea lui Corneliu Coposu: obrazul pamfletarului se umple de lacrimi (I)

Chiar și într-un text emoționant, scris la moartea lui Corneliu Coposu , Dinescu are luciditatea de-a se salva de la dulcegăriile ce par inevitabile într-o atare întreprindere.
Încă de la primele fraze, textul lui Dinescu face implozie, din pricina succesiunii metaforice buimăcitoare. Regretînd că „radarul chior al Patriarhiei române n-a sesizat în preajmă-i fâlfâirea de aripă și flama pe deasupra creștetului lui Corneliu Coposu”, Dinescu îl descrie pe liderul țărănist de dinainte de-a intra în pușcăriile comuniste: „adonisul pândit de colesterol”, pe care-l aștepta un destin strălucit, dar liniar: „scârbit de traiul bun, sastisit de glorie, femei, șampanie și icre negre”.
„Glorie, femei, șampanie și icre negre”… Careul de ași al reușitei în viață. Ce-și putea dori mai mult Corneliu Coposu, un bărbat în vârstă de 30 de ani, care „arăta ca un superb jucător de rugby, Maniu însuși săltându-se pe vârful picioarelor, ca să-l bată pe umăr”?
Dar „glorie, femei, șampanie și icre negre” nu fac parte, toată lumea e de acord, din aspirațiile unui sfânt. Coposu de-atunci era lipsit de aură. Nu era același Coposu pe care noi, cei de azi, l-am cunoscut.
E momentul când, cu intempestivă ironie, Dinescu recunoaște „meritele” reeducării comuniste în sanctificarea acestui bon-viveur supergreu, ajuns, după stagiul penitenciar, la „categoria fulg, 55 de kilograme”. Un sfânt trist, pe care noi l-am prins după Revoluția din decembrie 1989, cu o veșnică țigară Kent, clădită parcă-ntre buze. Un sfânt pe care, imediat după 1989, românii l-au fugărit cu pietre, în buna tradiție a locului, și doar modernitatea secolului al XX-lea i-au împiedicat să nu-l și răstignească.
„El n-a vorbit una, și alta a fumat.
În culoarele închisorilor prin care a trecut, chiștocul de Națională (n.n. fostă marcă de țigări ordinare) dumicat între buze avea o adiere neliniștitoare de Kent, care-i scotea din țâțâni pe torționari”.
Coposu în lanțuri, Coposu la carceră, Coposu respirând doar prin țigara cu care fraternizează. Ca un suprem omagiu pe care prietena dintotdeauna a pușcăriașului i-l poate aduce, țigara ordinară se înalță la rang de Kent. Iar temutul pamfletar continuă, oferind cititorului un prilej rar: acela de a-l vedea cu obrazul șiroind de lacrimi.
„El nu s-a acrit ca atâția alții și nu și-a expus rănile în curtea miracolelor românești.
El a fost și-a rămas un domn de zahăr candel, un Sfânt Gheorghe al tranziției, ce și-a înfipt sula-n coastele balaurului cu un soi de voioșie dătătoare de viață”.
Sunt, în acest text deosebit, câteva lucruri demne de semnalat și de insistat asupra lor, începând cu titlul, care inversează verbele „a muri” și „a pleca”, dintr-un dicton arhicunoscut, creând un alt dicton, parcă mai înțelept decât primul.
Apoi, e de remarcat eficiența retorică obținută prin folosirea alineatului, care în scris are același rezultat cu „pauza de efect”, utilizată în vorbirea directă. „Pauzele tactice sunt făcute înainte sau după cuvântul sau ideea ce merită subliniate”.
Este exact felul cum procedează Dinescu în scris, cu fiecare nou alineat de-al său, care marchează atât ideea ce tocmai a fost exprimată, cât și importanța celei care urmează. Frazele sale, întrerupte de aceste pauze tactice, obțin o sacadare proprie rostirii unor sentințe.
Bineînțeles că acest text, scris într-un moment solemn, ar fi putut fi lesne o tabletă, însă nu e. Nici cu acest prilej, curenții pamfletari nu-l slăbesc pe Dinescu, deși – se simte asta – el depune serioase eforturi pentru a le atenua amplitudinea. De pildă, formula „un Sfânt Gheorghe al tranziției, ce și-a înfipt sula-n coastele balaurului” reprezintă o trimitere directă la neocomunistul Ion Iliescu, a cărui expresie „îmi băgați sula-n coaste” a cunoscut o importantă vogă în anii nouăzeci.
Săgețile lui Dinescu n-au liniște, simțul său critic nu doarme niciodată. El e un Sfânt Gheorghe al vremurilor noastre, care a făcut un troc modern, schimbându-și sulița pe un stilou „Pelikan” cu peniță de aur.