Moartea bibliotecii?

Tocmai pentru că, în aprigele dispute politice de acum, mai nimeni nu pare interesat de soarta culturii, socot că o „repede ochire” asupra acestui vitregit domeniu poate, barem, să sugereze o subtemă adiacentă: este sau nu este cultura primejduită, îngrijorările au rost, care-s perspectivele, ce s-ar mai putea face? Indicatorii până acum în uz mai au relevanță? A rămas cartea vectorul prim în funcție de care apreciem soliditatea și vitalitatea unei culturi? Instituția bibliotecii mai este ceea ce a fost? Care reper poate fi mai semnificativ, numărul bibliotecilor sau numărul efectiv al cititorilor? Nu avem încă datele anului 2016; Institutul Național de Statistică informează că, în perioada 2005-2015, din România au dispărut peste 2.000 de biblioteci! Enorm, scandalos chiar – se va spune pe bună dreptate – totuși, explicabil și, până la un punct, cu o anume justificare logică: dacă nu se mai citește, cine și de ce să împrumute cărți? N-are badea Gheorghe computer, cel puțin deocamdată, dar are școala, au rudele, prietenii, au până și barurile sătești, așa că, în temeiul legii minimului efort, cine-i obligat (de regulă, elevii) să parcurgă o anumită bibliografie, poate recurge lesne la soluția rezumatului de pe Google.
În trecutul regim, lectura devenise contrasoluția alternativă la stupiditatea și zgârcenia televiziunii, care, în numai două ore (parc-am visat!) nădușea să înșire ode „conducătorului iubit”, consoartei dumisale și marilor înfăptuiri ale „epocii de aur”. Acum, primul gest pe care-l face românul când intră în casă este să deschidă televizorul; adesea, târziu, mai și uită să-l stingă, adormind cu el deschis… Concurența audio-vizualului a afectat grav nu numai destinul cărții, ci și pe cel al cinematografului. Și, totuși, statistica pe care o invocam înregistrează o creștere evidentă a producției cinematografice în România: 19 lungmetraje în 2010, 20 în 2012, 27 în 2013, 29 în 2014! Unde-s? Că n-au fost făcute doar pentru proiecție la festivalurile internaționale, iar cinematografele noastre (de la 4.637 în 1990, la cifra ridicolă de 77 în 2015!) aproape că au dispărut: în tot Bucureștiul, România Film mai dispune de o singură modestă sală, „Europa”.
Adevărul este că statistica o umflă filmele turnate la noi de producătorii străini atrași de costurile mai scăzute decât, chiar, în Bulgaria. De regulă, coproducții submediocre, dar intră la număr, afectând imaginea situației reale: până când tema mizerabilismului românesc anterevoluționar va fi secătuită, avem filme „de export”, capabile să intereseze publicul străin oripilat de ceea ce află că se petrecea cândva în România, dar greul începe de aici încolo. Și, până la urmă, tot televiziunea ia caimacul: de la 191 de episoade ale serialelor tv în 2010, la 426 în 2014!
Lupta între carte și producția audio-vizualului este inegală, nu numaidecât nedreaptă, și cu final previzibil. Cartea, chiar asezonată cu ingrediente electronice, se va retrage în enclave proteguite, poate chiar cu statut de muzeu (apropo: a crescut numărul muzeelor și al vizitatorilor; de ce și cum, vom comenta cu alt prilej). Oricum, realitatea este că, de citit, se citește tot mai puțin. În afară de concurența directă a audio-vizualului, s-ar putea vorbi despre modificarea profundă a ritmurilor vieții cotidiene și de o altă structurare a bugetului de timp, în mare măsură afectat altor tentații, precum și navigării pe internet – partajare cvasiinexistentă în urmă cu un sfert de veac. S-a diminuat considerabil și prestigiul cărții: accesul liber la tipar, cucerire cu adevărat revoluționară, prilejuiește și grafomanului intruziunea în vitrina librăriei; alături de cartea bună, așteptată și necesară, făcându-și loc rebutul editorial, greu de depistat la prima vedere. Apariția unui nou titlu, pe care Călinescu o voia tratată ca eveniment național, se pierde în hățișul vitrinei spuzită de coperți policrome, iar opul de valoare poate trece neobservat în lipsa criticii oneste de întâmpinare și a coteriilor interesate doar de proprie promovare.
Ziarele le citim mai ales pe internet, iar carte prea puțin sau deloc, și nu vrem s-o recunoaștem, ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat. Ba da, ne aflăm în pragul fenomenului de extincție a cărții tradiționale. Bibliotecile pot salva cartea precum grădinile zoologice speciile pe cale de dispariție, numai că rămâne obiectul, dar se mistuie viața lui cea adevărată, biblioteca devenind un respectuos columbariu în urnele căruia-s depuse, riguros catalogate, amintirile umanității. Să fie un scenariu catastrofic? Urgența n-o fi maximă, dar primejdia rămâne. Ce n-aș da să mă înșel!