Moare Delta!

Asta-i prima toamnă în care nu m-am dus în Deltă – mi-au fost de-ajuns cele văzute în vară. Așa că s-a rupt o obișnuință care datează… nici nu mai știu de când. Mai întâi au fost excursiile studențești, urmate de mici expediții rituale, pentru ca, în timp, să se constituie grupuri închegate, care se reuneau negreșit de două ori pe an, toamna și la începutul verii. Deși aveam anumite „baze fixe”, unde ne găzduiau lipoveni repede incluși pe lista prietenilor, încercam, de fiecare dată, să parcurgem și itinerarii noi. Așa se face că, de-a lungul a peste 40 de ani, Delta ne-a arătat toate fețele și mai toate tainele. Nu se călătorea ca acum, cu viteză aiurită de raliu pe canale, nici nu te orientai după ecranul GPS. S-a întâmplat să ne și rătăcim, ne-au prins furtuni urâte, am călătorit cu vapoare stranii, din alt veac (cine-și mai amintește de „Abrud”?), cu mahune duhnind a pește stricat, cu lotci închiriate de la localnici, ni s-a răsturnat barca și am căzut în mijlocul Dunării vechi, la Mila 23, ne-au coșit țânțarii – dar nimic nu ne-a putut face să renunțăm. Decât plecarea către Delta eternă în care se varsă sufletele noastre – cum avea să i se întâmple unui mare împătimit al cutreierării apelor dintre plauri, Titus Popovici. N-aș putea spune că a contat vreodată cât pește s-a prins, ori câte gâște am împușcat. Totdeauna se găsea, la vreo cherhana (acum, dezolant de goale!) destui carași, știuci, somni, șalăi, cu care să adormi vigilența nevestei și să-ți impresionezi amicii, rămași acasă, cu undițele blegi pe malul Jijiei. Era-nu-era pește (nu s-a întâmplat vreodată să nu prind cât să-mi ajungă), dar făceai negreșit o baie de liniște care-ți limpezea gândurile, îți liniștea sufletul și-ți sugera alte posibile raportări ale propriei persoane la cele înconjurătoare. Abia prin ’75-’76 ne-am făcut și noi rost de un motoraș Thűmann, pe care-l prindeam cu cleme de orice bordaj și cu care, taca-taca. taca-taca, biruiam distanțele cu 3 km. la oră și 3 litri de benzină pe zi. Posesorul mașinăriei, prozatorul Mircea Ionescu („Un om din Tecuci – citiți Galați – avea un motor / dar nu i-a folosit la nimic” – chiar așa i s-a întâmplat și amicului nostru, dar asta-i altă poveste) îl urca pe vapor la Galați și iată-ne cât de cât motorizați, numai că bietul cal-putere abia ne putea ține după bărcile puștilor vâslași, printre care, cine știe, s-o fi fost numărat și viitorul olimpic Patzaichin…
Anul trecut, situația Deltei m-a alarmat. Anul acesta, m-a îngrozit. Așa cum și-au bătut joc de păduri, românii au oroposit și Delta. Ori unde te duci, până și în colțurile cele mai ascunse, dai peste o vânzoleală de ambarcațiuni rapide de zici că-i concurs la Monte Carlo. Fiecare trecere cu 50-60 la oră ridică valuri mâloase, ce izbesc de maluri puietul de pește abia eclozat. N-apucă undele cât de cât să se potolească și apare altă frumușață de șalupă supra-motorizată, mânată, de regulă, de tinerei zăbăuci, locatari ai vilelor cu debarcader răsărite pretutindeni unde-i un petic de pământ solid, chiar ca bureții peste noapte! Delta a ținut pește tocmai pentru că-i asigura tihna, limpezimea ghiolurilor și protecția sculelor de pescuit corect calibrate. Tihna, liniștea, ehei, s-au făcut de mult țăndări, în lacuri și canale se-nvârt la nesfârșit mâluri și buruieni tocate, iar plasele monofilament, pe cât de interzise, pe atât de uzitate, izbutesc să radă tot, până și puietul cât o virgulă. (Barcagiul de as-vară mi-a spus, cu inocență, că până și primarul lui a fost prins cu plasă interzisă, monofilament!)
Așa se face (probabil) că marea bogăție a Deltei, peștele, ori a dispărut pur și simplu, ori s-a refugiat cine știe unde, pe la vecinii care, chiar dacă sapă la Bâstroe, nu îngăduie astfel de vânzoleală și hoție generalizată. Pentru pescarul nostalgic, care mai crede în regăsirea paradisului de altă dată, au apărut pensiunile mofturoase, mai scumpe decât la Nisa, și cu prețuri la restaurante de-ți sare căciula: 14 RON o ciorbă de pește (în Deltă!), 26 RON o porție de somn prăjit (în Deltă!). Lăsată de capul ei, mult lăudata inițiativă particulară a nenorocit pădurile și, încet-încet, ucide Delta. Barem în cazul codrilor, legi există. Că nu se respectă, e altă… mâncare de pește. Delta însă, potopită de proprietăți particulare, apărute inclusiv în zone rezervate, n-are reglementările restrictive cu adevărat necesare și, în consecință, nu mai oferă nimic altceva, în perimetrele rămase neînhățate, decât vânzoleală agresivă, scumpete nerușinată și, pentru cei ce-o știu de altă dată, tristețe adâncă.