Mizerii

Am ezitat mult înainte de a lua hotărârea să scriu rândurile ce urmează. Iar înot contra curentului, iar mă expun la represalii, iar trebuie s-o fac pe Moș Ion Roată, încercând să urnesc singur bolovanul de care se feresc toți fiindcă… frige. Ar fi vorba despre noii lideri în poezia momentului, validați de critica ce le dedică consistente capitole în Istoriile Literaturii, îi propune pentru introducere în manualele școlare, îi premiază și răspremiază, îi recomandă pentru burse în străinătate ș.m.a. Într-un cuvânt, sunt desemnați drept modele literare, iar critici serioși se extaziază în fața textelor dăruite nației de acești „Paganini ai poeziei”. Am toată disponibilitatea, toleranța necesară și exercițiul lecturii dezinhibate pentru a recunoaște dreptul oricărui condeier de a-și constitui liber propriul univers poetic, oricât de insolit, oricât de bântuit de stranietate și iconoclastie ar fi.
Nu mă deranjează, de pildă, modul în care Mihai Gălățanu (nu mai este un puști teribil, bate către 50 de ani!) înțelege să-și gestioneze poetic relațiile amoroase. Este vorba de „un pas în doi” și dacă astfel îl percepe poetul, e treaba lui. Acum vine greul: nu știu cum să procedez pentru a oferi un minimum de necesare exemplificări, limbajul fiind prea de tot frust. Probabil că nu-i cazul să-mi fac griji pentru maltratarea ingenuității tinerei generații, fiindcă, oricum (ne asigură Alex. Ștefănescu) „poemele sale vor ajunge cu siguranță în manualele școlare.”
Dar au fost de acum publicate în volume premiate și răspremiate, așa că, prezentând mii de scuze naturilor prea pudibonde, citez. Mai întâi, din poezia de dragoste a lui M.G.: „Căca-m-aș pe mine ce țâțe are gagica asta / Care tremură mahmure / Căca-m-aș pe mine ce mișto e păsărica ei / Și păsărica și fofoloancele lor / Și fofoloanca pizdulicii lor!…” Sau: „Păsărică fă, cât cântărește și cât prețuiește curul tău? / Pe ce piață îți vinzi flocii tăi năbădăioși pe care, oh, întreaga zi și întreaga noapte aș sta să-i miros?” Nu mai continui citarea; textele de până acum nu-s decât glumițe față de recolta ce-o am fișată și care ar urma să întregească materialul probator. Pur și simplu nu pot fi reproduse – dar pot fi (și au fost din belșug) premiate. Repet: fiind vorba de o joacă în doi, n-au decât iubăreții marca Gălățanu să se cufunde până peste cap în pornografie maladivă. Tot un „joc în doi” poate fi considerată și relația lui M.G. cu Divinitatea, chiar dacă ciudatul poet găsește de cuviință să se închine nu lui Hristos, ci tâlharului Barabas, răstignit alături: „Noi lui Barabas ne închinăm (…) Noi în Tine credem și am citit pe de rost Evanghelia după Barabas / Noi suntem după chipul și asemănarea lui Barabas.” Mă rog, e treaba lui M.G. să-și aleagă Dumnezeul care îi convine. Mai departe însă, când așa-zisele lui poeme toarnă hârdaie de mizerii peste ideea de patrie, aș crede că-i de datoria fiecărui român să reacționeze răspicat.
Amorurile scabroase și mistica pe dos pot fi trecute în contul experiențelor personale ale lui M.G., patria însă, nu mai este o exclusivitate, insultarea ei oripilându-ne pe toți: „Căca-m-aș pe mine pe stradă, ce țâțe ai, Patrie / O noapte cu tine, Patrie și apoi să mor! / Între țâțele tale, fă Patrie, fă Fefeleago, vreau să ejaculez! / Gâfâie și tu un pic, fă Patrie, ca să mă exciți / Dă-ți și tu tricolorul jos de pe tine / Să-ți ginim bulanele goale…” Sau: „Ce dinți ai, cu care mi-ai mușca și coaiele, fă Patrie, când ești în călduri / Ești, curvă, ai pizdulicea la spate, mai spre fund, ca tătăroaicele…” „Toți știm că ești meseriașă când dai din bucile tale, fă Patrie / Ale tale sunt pârâiașele de spermă care-ți curg printre sâni / Ale tale izvoarele de fecale / Ce frumoasă ești tu, Patrie și cum ne lași să ți-o băgăm toți printre picioare / Stai și tu măcar odată la noi, fă Patrie, să ne dăm și noi drumul în tine / Ce sfinctere și ce rozetă ai, fă Patrie / Nimeni nu dă așa de bine din…” etc. etc.
Cititorul mă va scuza și, desigur, va înțelege că, fără penibilele exemplificări de mai sus, orice comentariu cădea în gol. La pag. 941 din „Istoria Literaturii Române”, Alex. Ștefănescu scrie: M.G. „și-a asigurat un loc în Istoria Literaturii române. Poemele sale vor ajunge cu siguranță în manualele școlare.” Ia observația lui N. Manolescu, autor al Postfeței uneia dintre cărțile lui M.G. mă pune pe gânduri: „Convingerea că libertățile pe care și le poate lua un poet sunt în stare să distrugă valorile morale ale neamului vin din rezervele amestecate ale imbecilității comuniste și hitleriste.” Așa o fi. Doar hitleriștii și comuniștii, în imbecilitatea lor eternă, își astupă urechile când recită M. Gălățanu: „Am coaiele doldora de sămânță / și aș vrea să ejaculez pe văile tale, Patrie / Patria mea, / Căca-m-aș în poienile tale, Patrie! Pișa-m-aș pe toate cuvintele mari pe care lumea le rostește pentru tine, Patrie (…) Se vede șancrul printre sifilisurile tale / Lasă-ne să te scuipăm / Doar-doar ne-o trece greața de tine, Patrie!”
N-am inventat nimic.