Miza pe zâmbet

O aniversare: acum 50 de ani publicam la „Junimea” cartea de debut a tânărului medic botoșănean Dorel Schor. Pe copertă era fotografia unui prunc durduliu, zâmbitor și frumos în toate cele. Ca să vezi cum s-au scurs deceniile: țâncul cu fundulețul gol de pe copertă (Bogdan Nițescu) este acum doctor în geofizică la Universitatea din Bogota (Columbia); din păcate, Dorel, ajuns medic în Netaniahu, s-a mutat în 2023 în lumea pe care o credem mai bună și mai dreaptă. A lăsat în urmă o mulțime de cărți vesele și cuceritor de istețe, de care lumea noastră tot mai încrâncenată pare a se uita pe măsură ce Putin ne aduce mai aproape de spectrul celui de al treilea război mondial.
Cărțile lui Schor (două i le-am prefațat, una a apărut la Iași, alta la Madrid) nu se încadrează foarte exact nici în categoria maximelor, nici a aforismelor, nici „stricto senso” în aceea a cugetărilor. Au câte ceva din fiecare. Autorul a fost un blajin înzestrat cu ascuțit simț al umorului, deosebit de sensibil, capabil să dibuiască cele ascunse dincolo de aparențe, moralist „cu mănuși”, care nu apelează la sentințe contondente, ci la terapia subtilă, inteligentă, a umorului fin – până la urmă, tot coroziv. Chiar autorul se explică: „De multe ori când cititorul râde, aș prefera să zâmbească”.
Nu chiar toate panseurile sunt formidabile – nici nu-i chip să emiți doar propoziții strălucite. Dar multe din miile de „pastile” sunt atât de dense, încât se cuvin citite de două ori – fiindcă ascund cu grație mici tezaure ale observației profunde și neașteptate.
Mostre: „Fiecare bărbat își are problemele ei”, „Dacă nu ești contra nimănui, nimeni nu e pentru tine”, „Orice gunoi se crede îngrășământ”, „Cine fură azi un ou… dar cine mai fură azi un ou?”, „Partea leului o decide leoaica”, „Femeile trăiesc mai mult decât bărbații, mai ales văduvele”, „Și visele țin de poziția (socială) în care dormi”, „Un fals poate face celebru originalul”, „Dac-am fi perfecți, n-am progresa; și nici n-ar mai fi nevoie” – ș.a.m.d.
Iată și o cugetare care, pentru istoria recentă a românilor, spune multe: „Cui nu-i dai voie să vorbească, până la urmă, urlă!”
Dorel Schor este inclus, de regulă, în familia marilor umoriști. Cartea „5000 de ani de umor evreiesc” îl plasează între Ion Pribeagu și Grucho Marx, și-ntr-o companie mai mult decât ilustră: Shalom Alechem, Woody Allen, Art Buchwald, Alberto Moravia, Mircea Crișan, Dumitru Solomon, J. D. Salinger, Mihail Sebastian, Heinrich Heine (!), Franz Kafka, Elias Canetti, Tristan Bernard, Sașa Pană, Boris Pasternak (!), Tristan Tzara, Isaac Babel, Mozes Gaster(!), Sașa Pană… Îți trebuie ceva umor pentru a accepta includerea în aceeași listă a lui Heine și Mircea Crișan, a lui Sebastian și Fred Firea, a lui Pasternak și Sadi Rudeanu. Faptul că fiecare dintre cei antologați a comis, cândva, o pagină hazlie autorizează includerea în pluton, dar necesită, obligatoriu, stabilirea de grade, ierarhii, exceptări, explicări. Cugetarea (maxima, aforismul) este menită să poarte sâmbure mai degrabă amar decât vesel, în acord cu esența realității investigate – condiția umană. Cu cât cobori mai în adânc, cu atât se dizolvă zâmbetul și începe să fâlfâie aripa tragicului. Umorul injectat aforismului nu-i decât masca zâmbăreață menită să ascundă rictusul trist. Un soi de cașetă ce disimulează amăreala chininei…
După debutul ieșean evocat azi, la trecerea jumătății de veac, Dorel Schor a semnat 12 cărți cu factură diversă: „Șarpele și cupa” (Ed. Junimea), „Zmeul cel mic” (Ed. Albatros), „Înger cu coarne” (la „Junimea”), tipărite în România, în Israel („Amărâtul fericit”, „Doctor în umor”, „Consultații gratuite”), în Spania ș.a.
Cum se vede și după titluri, proza lui este așezată sub semnul satirei – evident, și al umorului. A-i lipi însă autorului eticheta exclusivă „umorist” (chiar dacă el este înclinat s-o accepte) mi se pare și prea puțin, și nedrept. La urma urmei (ca să ne întoarcem la sumarul antologiei „5000 ani de umor evreesc”) tabletele lui Art Buchwald sunt doar umoristice și-atât? Am mari îndoieli! Și cum nu putem încheia decât în cheie aforistică, mă-ntorc la panseurile din seria „De-a râsu-plânsul”: „Nimeni n-a murit din satiră. Exceptându-i, bineînțeles, pe satirici.” Păi ar mai fi și soluția lui Caragiale: „Ori toți muriți, ori toți scăpăm!” O evidență: Dorel Schor a avut șansa să intre victorios în categoria celor salvați întru scris.